RSS

Un 24 ianuarie gri

Anul acesta a fost cel mai trist 24 ianuarie de după 1989. Fără un pic de festivism, lipsind total etichetă şi protocol, celebrarea Unirii Principatelor la Iaşi. s-a transformat într-un circ, care a înnegurat momentul istoric şi marile personalităţi ale trecutului, în amintirea cărora s-au adunat oamenii în piaţă. Pentru prima dată Armata a dat onorul în faţa prefectului, care este un funcţionar public şi nu a preşedintelui aşa cum ar fi fost normal. Ajuns în piaţă, după puţin timp, mi-a fost dat să văd, printre drapele şi uniforme, cum un grup destul de numeros de persoane alergau în urma liderilor opoziţiei ce veneau ţanţoşi dinspre primărie spre Piaţa Unirii. Cucoane cu blănuri, bărbaţi care îşi purtau bărbile încrezute fugeau în urma celor doi, poate se vor atinge de ei ca de hainele unui arhiereu, că doar na, poate or fi binecuvântaţi la viitoarele alegeri cu niscaiva contracte cu statul. Cei din opoziţie au profitat de lipsa politicienilor puterii şi au confiscat evenimentul. Din păcate oamenii aceştia entuziaşti nu conştientizează că şi U.S.L.-ul îi poate în scoate în stradă cum i-a scos zilele acestea P.D.L.-UL.

După slujbă au început discursurile, iar cei prezenţi s-au întrecut în fluiera la mesajul premierului citit de către prefectul Tomaşeschi. Fiecare de acolo fluiera din toţi rărunchii şi dorea să se facă cât mai tare auzit, cine ştie poate erau plătiţi de cei din U.S.L. după decibeli. Evenimentul s-a încheiat pe melodiile lui Aurel Tămaş şi alor trei instrumentişti, o orgă şi două instrumente de suflat, toţi îmbrăcaţi în negru, că doar filmau la Etno TV nu erau la o sărbătoare naţională. Şi până la urmă, de ce să aducă primarul în Piaţa Unirii un ansamblu profesionist şi interpreţi adevăraţi de folclor dacă banii i-au trebuit pentru a-i aduce seara pe Andra, Zdop şi Zdup şi alţii. Despre focul de artificii ce să mai spunem, a fost mai frumos decât cel de la Roma din noaptea de revelion.  Nu puteau lipsi de la această festivitate nic fasolele cu cârnaţi, care de-a dreptul au fericit proletariatul uselist.  Revenind la Piaţa Unirii, am plecat de acolo trist şi frământat de o întrebare, de ce Ponta şi Crin au venit doar să danseze Hora Unirii şi nu au ţinut discursuri, oare le era frică de proprii fluerători?

 
Scrie un comentariu

Scris de pe Ianuarie 24, 2012 în Realități

 

Situatia ortodoxiei ruse după „octombrie rosu”


Chele  Ştefan

Revoluţia bolşevică din octombrie 1917 a susţinut o politică de emancipare a maselor, a proletariatului, de sub aripa protectoare a bisericii. În noua organizare social-politică, potrivit principiilor enunţate de Marx, Engels, Lenin completate și puse în aplicare de V. I. Stalin, religia își pierdea dreptul de cetate din două motive. În primul rând Lenin și comuniștii stigmatizau religia ca instrument al „claselor exploatatoare”, de care s-au folosit pentru a supune marea masă a muncitorimii și țărănimii. Al doilea motiv era că partidul ca un nou Mesia, precum și scrierile liderilor comuniști – menite să înlocuiască scrierile patristice – nu suportau concurență. Trebuiau șterse din mentalul colectiv orice credințe care promovau supunere și toleranță față de dușman și trebuiau promovate cele care eliberau gândirea umană de percepte și credințe mistice. Religia a fost dușmanul ideologic al comunismului, poate chiar cel mai înverșunat, viziunea socialist radicală asupra lumii, dimensiunea sa totalitară ne fiind pretabilă la  concurență (foto. Mănăstirea Oranki, sursa: crestinortodox.ro).

Religia este privită ca o formă a ,,asupririi spirituale care apasă pretutindeni asupra maselor populare”[1] sau ca ,,opiu pentru popor”[2]. Problema religioasă implică doar pe credincios fiind o ,, chestiune privată faţă de stat dar în nici un caz nu […] o chestiune privată faţă de partid” iar partidul s-a identificat tot mai mult cu statul până l-a înlocuit.  Libertatea de exprimare este un drept, de asemenea, asupra căruia se oferă lămuriri ,, Orice  om trebuie să fie absolut liber să profeseze religia care îi place sau să nu recunoască nici o religie, să fie ateu, aşa cum este de obicei orice socialist”[3].

Făcând apel la înaintaşii săi, Lenin a enunţat, în repetate rânduri, latura materialistă a  marxismului, precum şi tranşanta atitudine faţă de religie: ,,Nu încape nici o îndoială: noi trebuie să combatem religia. Acest lucru constituie abecedarul întregului materialism. Marxistul trebuie să fie materialist, adică adversar al religiei.”[4] În slujba acestui deziderat era pus un întreg aparat de propagandă ,,pentru a lupta împotriva negurii religioase numai şi numai cu ajutorul armei ideologice, prin presa noastră, prin cuvântul nostru”.[5] Un articol din 1922 din revista ,,Sub steagul marxismului”, cu titlul ,,Reflexiuni asupra materialismului militant”, subliniază mai evident rolul presei în raport cu religia ,, Această revistă <<care doreşte să fie un organ al materialismului militant, trebuie să fie în primul rând un organ combativ în sensul constatei urmăriri a tuturor lacheilor diplomaţi ai clericalismului… În al doilea rând, această revistă trebuie să fie un organ al ateismului militant, să desfăşoare o neobosită propagandă pentru ateism şi luptă împotriva religiei>>”.[6]

Asaltul asupra religiei este dus atât din exteriorul instituţiei bisericeşti cât şi din interior, aşa cum se desprinde din citatul următor: ,,Oricât de abrutizat, oricât de înapoiat ar fi clerul ortodox rus, chiar şi el a fost trezit acum de bubuitul prăbuşirii vechiului regim medieval din Rusia. Chiar şi el aderă la revendicarea libertăţii […] Noi, socialiştii, trebuie să sprijinim această mişcare, ducând până la capăt revendicările oamenilor cinstiţi şi sinceri din rândurile clerului, punându-i în faţa propriilor lor cuvinte despre libertate”[7]. O analiză realizată în 1934 de către I.N. Maillat asupra situaţiei Bisericii din Rusia sovietică, ne propune o altă imagine a atitudinii poporului şi clerului rus: ,,Opera de distrugere a Bisericii ruse a fost favorizată de misticismul religios al locuitorilor şi preoţilor, care s-au mulţumit a se supune sorții fără a reacţiona prin mijloace oculte sau nepermise de morală. Ei s-au mulţumit a spune vede Dumnezeu, sperând în răzbunarea cerească”.[8] Ceva mai târziu, în 1946, Gala Galaction (preotul Grigore Pişculescu) făcea o referire care  considerăm că le cuprinde pe cele de mai sus într-o concluzie ,,Marea revoluţie rusească-cu toate durerile şi sacrificiile ei a fost, pentru Biserica Ortodoxă soră, o întâmplare cu tâlc insondabil. Argintul a fost lămurit în cuptor de şapte ori (Psalmul 2,7)”[9]. Şi mai elocvent, Yves Lacoste remarca în Dicţionar de geopolitică că: ,,Fiecare Biserică Ortodoxă se supune politici statului din care face parte, rămânând prizonieră a diverselor naţionalisme, nefiind capabilă de mişcări de solidaritate supranaţionale”[10].

Perioada de ascensiune şi de consolidare, la nivelul cel mai înalt al partidului şi al statului, al lui V.I. Stalin a coincis unei atitudini radicale de opresiune asupra Bisericii. Acestei afirmaţii aducem în sprijin unele cifre, din analiza cărora reiese că cele spuse au veridicitate. În 1917 pe teritoriul ulterior înglobat Uniunii Sovietice existau 172 de episcopi, 117.195 membri ai clerului, 21.330 călugări, 73.229 călugăriţe[11]. Referindu-ne strict la un singur an aducem în discuţie o serie de cifre, după părerea noastră, destul de edificatoare. Între anii 1937-1938 au fost arestaţi 165.000 preoţi ortodocşi, dintre care 105.000 au fost împuşcaţi, din cei peste 300 de episcopi care au suferit 250 au fost executaţi sau au murit în timpul detenţiei. Şi mai concludentă apare afirmaţia cercetătorului George Enache potrivit căreia: ,,În 1941 doar 4 episcopi mai erau în activitate pe întreg teritoriul U.R.S.S.’’[12]. În ce priveşte locaşurile de cult din cele 50.000 care existau înainte de revoluţia bolşevică în 1939 mai fiinţau doar 500, anul 1957 propunând o cifră de 22.000 de biserici, ca expresie a atitudinii de relansare religioasă, potrivit aceluiaşi cercetător (foto: savatie.blogspot.com)[13].

Cu toate acestea, realitatea spirituală a poporului rus a arătat că Biserica nu poate fi  substituită cu nimic în viaţa cotidiană a societăţii sovietice ,,S-a distrus partea exterioară a Bisericii nu însă şi nucleul din care va renaşte o nouă Biserică Ortodoxă, mai puternică decât odinioară, mai purificată. Interiorul Bisericii şi forţa ei dinamică au rămas însă neatinse, căci religia trăieşte în sufletele credincioşilor tineri, strâns uniţi în jurul celor 30 000 de parohii de pe teritoriul Rusiei sovietice”[14]. Chiar dacă regimul va ataca succesiv Biserica, făcându-o vinovată de un statut şi posibilităţi materiale oarecum ostentative faţă de nivelul de trai al populaţiei, ea a indus acel sentiment potrivit căruia a fost privită ca singura instituţie şi singurul loc în care omul de rând, întregul  popor rus, şi-a găsit echilibru sufletesc şi posibilitatea de a se perpetua indiferent de vitregiile vremii.

În contextul celui de-al doilea Război Mondial Stalin se va folosi de Biserică în motivarea societăţii sovietice în lupta contra pericolului occidental. El însuşi în ultimele clipe ale vieţii ajunge să se comporte ca un om normal în dorinţa de a recăpăta normalitatea ce-o pierduse datorită poziţiei şi modului de lucru de până atunci.

Având în faţă o radiografie generală a relaţiei Stat – Biserică în Uniunea Sovietică  putem anticipa evoluţia acestei relaţii în România, rămânându-ne doar obligaţia de a puncta acele deosebiri faţă de cele amintite anterior.

În România Biserica a avut un rol însemnat în viaţa publică atât prin prezenţa pe scena politică cât şi prin activitatea pastorală desfăşurată în teritoriu. Religia este parte a culturii și civilizației de la nord de Dunăre putem spune chiar matricea în care s-a născut și evoluat acest popor. Lucru, am îndrăzni să spunem, conștientizat de adepții autohtoni ai comunismului. Comparativ cu Uniunea Sovietică discursul antireligios de la noi este mult diluat. Acest lucru se poate pune li pe seama distanței de U.R.S.S. care a dus la o pierdere a spiritului revoluționar. Nu este mai puțin adevărat însă că la nivel discursiv linia acuzatore a fost aproximativ aceia. Cel puțin pentru perioada lui Dej avem o mulțime de cărţi și broșuri care promovează ateismul, sau prin presa comunistă apar tot felul de opere literare care iau în derâdere mai ales clerul ortodox.

Nu știu dacă liderii comuniști au conștientizat dimensiunea tragică a represiunii religioase din Rusia – despre care știau fără îndoială, mai ales grupul Ana Pauker – dar la noi se constată după 1944, din partea partidului, mai mult o tendință de a supunere, control și manipulare a religiei decât un de distrugere. Discursul ideologic antireligios nu mai are aceiași forță, nici condițiile nu mai sunt aceleași. O atitudine intransigentă față de biserică ar fi adus comuniștilor discreditare și ar fi putu stârni puternice convulsii sociale, lucru care cu siguranță nu și-l permiteau. Apropierea de instituția bisericii, eliminarea ierarhilor prin pensionare, controlul, șantajul, acestea au fost mijloacele de acțiune ale comuniștilor față de Biserica Ortodoxă Română. Desigur nu trebuie uitată dimensiunea represivă, preoții, ierarhii și călugării din închisori, dar această acțiune a fost dusă sub masca apartenenței celor închiși la legionarism (foto: turambarr.blogspot.com).


[1] V.I.Lenin, Opere, vol. 10, Editura de Stat pentru Literatura Politică, Bucureşti, 1956, p. 69.

[2] Ibidem,p. 70.

[3] Ibidem.

[4] V. I. Lenin, Marx, Engels, marxism, Editura Politică, București, București, 1958, passim.

[5] Ibidem,  op. cit., p.71.

[6] Onisifor Ghibu, Chemare la judecata istoriei, vol.1, Editura Albatros, Bucureşti, 1992,  p. 147.

[7] V. I. Lenin op. cit., p. 71.

[8] Mirel Bănică, Biserica Ortodoxă Română, stat şi societate în anii ’30, Editura Polirom Iaşi, 2007, p.118.

[9]Ibidem, p. 130.

[10] Ibidem, p. 127.

[11] George Enache, Lupta împotriva religiei în U.R.S.S, în Arhivele Securităţii, vol.4, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2008, p. 169.

[12] Ibidem, p.170.

[13] Ibidem.

[14] Mirel Bănică, op. cit., p. 128.

 
 

Manifest

Moto: „În România învăţământul este o prioritate naţională”.

( Art. 2, al. a, Legea Educaţiei Naţionale)

Politica guvernărilor postcomuniste a adus învăţământul românesc la limita unei funcţionări decente. În urma unor reforme sociale şi economice deficitare şi aplicate arbitrar, statutul şcolii, al universităţii, al profesorului şi al studentului au decăzut foarte mult. Într-o societate bazată tot mai mult pe mercantilism, pe corupţie şi interes politic, valoarea, performanţa, excelenţa au fost îngenuncheate. Şcoala, instituţia care garantează viitorul ţării prin pregătirea viitorilor cetăţeni, prin asigurarea unui nivel educaţional formativ, necesar unei evoluţii social-economice este astăzi subfinanţată şi neglijată tot mai mult de puterea politică. Studenţii sunt consideraţi o masă manipulantă, ce contează doar în campaniile electorale. Subfinanţarea educaţiei afectează direct calitatea procesului educaţional, prin urmare cerem respectarea legii educaţiei ce prevede acordarea a 6% din PIB pentru educaţie. Autonomia universităţilor a fost afectată de implicarea tot mai agresivă a politicului în mediul academic, pentru recâştigarea, de către Universitate, a statului său de voce legitimă a cetăţii, cerem depolitizarea sistemului de învăţământ universitar şi preuniversitar. Se impune stimularea performanţei ştiinţifice în învăţământul superior, din acest motiv propunem ca finanţarea să nu mai fie pe cap de student ci pe criterii legate de calitatea procesului educaţional şi performanţele ştiinţifice. Dinamismul vieţii academice, evoluţia ştiinţei şi tehnicii impun reactualizarea periodică a programelor universitare dar şi a cursurilor obligatorii şi opţionale. În procesul educaţional, studenţii şi profesorii trebuie să fie parteneri egali, prin urmare cerem ca Universitatea să devină un spaţiu al dezbaterilor şi a dialogului academic, fundamentat pe logica argumentelor şi respectul faţă de opinia celuilalt. Crizele social-economice ce au lovit ţara noastră în ultimii ani au afectat atitudinea profesorilor şi studenţilor faţă de procesul educaţional. Cerem ca prin creşterea finanţării şi stimularea activităţii ştiinţifice să crească responsabilitatea atât a corpului profesoral cât şi a studenţilor faţă de cursuri, seminarii şi manifestări ştiinţifice.

Universitatea este şi a noastră, a venit momentul să ne facem auziţi.  Este rândul nostru să ne implicăm, să luăm atitudine, să condamnăm abuzurile de orice fel. Eşti student, demonstrează că ai ceva de spus, că ai personalitate, că lupţi pentru drepturile tale. (foto: cronicadeiasi.ro)

 

Printr-o nouă universitate spre o nouă societate!

 
Scrie un comentariu

Scris de pe Decembrie 17, 2011 în Realități

 

Indignare și stupefacție

Aioanei D. Alexandru

Facultatea de Istorie, U.A.I.C.

În plin scandal despre reorganizarea administrativă și modificarea constituției, când se pare că nici unul dintre proiecte nu se bucură de sprijinul dorit, și pe deasupra, nici Curtea Constituțională nu este de acord în totalitate, președintele vine cu un nou scandal de presă. De data aceasta domnia sa, a reușit să pună presa pe jar cu un subiect care nu a fost deloc considerat de către istoriografie, cel puțin după ’90 ca fiind unul fierbinte sau controversat. Istoricii s-au pronunțat oarecum în unanimitate aspra evenimentelor care au dus la tragicul 30 decembrie 1947. Însă președintele țării, care după imaginile de la B1TV, citește istoria doar din revista „Historia”, a reușit să uimească și să surprindă opinia publică cu declarații care au depășit până și ridicolele teorii comuniste, ce au făcut carieră din a denigra imaginea monarhiei. Atacat din toate părțile, cu proiectele respinse de majoritatea partidelor și cu o imagine în scădere, președintele nostru a început să predea lecții de istorie pe la televiziuni marginale și să ne învețe cum să ne așezăm valorile. Cred că dumnealui dorește ca în locul Principesei Margareta să o punem pe Elena Băsescu, infatuată, lipsită de cultură și de multe altele, în locul Principelui Radu să-l punem pe Blejnar și ai lui interlopi de la vămi și din porturi, în locul Regelui să-l punem pe el care a disprețuit și a aruncat cu noroi în propriul popor. Nu în ultimul rând, cred că Traian Băsescu dorește ca în locul Casei Regale, care de ani buni sprijină UNITER-ul să punem familia Prigoană, îndeosebi pe Silviu Prigoană care dorea să-i taie pensia maestrului Radu Beligan pentru cumul de funcții.

A discuta despre anul 1947 și plecare Regelui este banal, și nu vreau să intru în jocul președintelui. Lucrurile sunt cunoscute și în mare parte clarificate. Nu trebuie să uităm când vorbim de acele vremuri de Armata Roșie ocupantă, de Gărzile Patriotice ale lui Bodnăraș, de miile de studenți care înfundau pușcăriile și care erau pregătiți pentru a fi sacrificați pe altarul revoluției socialiste dacă regele nu abdica. Pe lângă acestea nu trebuie să uităm de occident, de Marea Britanie și de Churchil care, din teamă că Statele Unite vor câștiga o mare influență în Europa, s-a grăbit să împartă în octombrie 1944 Europa de Est între el și Stalin. Nu trebuie să uităm că, plecat la Londra la nunta actualei Regine a Regatului Unit, sondând puterile vestice a fost sfătuit cu diplomație să reziste cât poate. Istoricii ani la rândul au petrecut o mare parte din viața lor prin arhive și biblioteci pentru a trasa prin cărți și articole de specialitate reperele acelei perioade, dar se pare că munca lor a fost inutilă din moment ce unii au revelații.

Atunci când privim la Regele Mihai, la Casa Regală și la Președintele Traian Băsescu și Președinție avem în față două simboluri. Primul este simbolul unității românilor, al modernizării, al principialității, al modestiei, al onoarei, al bunului simț, este simbolul unui trecut la care nu de puține ori ne uităm cu admirație și cu nostalgie. Al doilea este simbolul marinarului educat pe valuri, al clanurilor mafiote, al domnișoarelor, blonde sau nu, de „succesuri”, al parvenitismului, ignoranței, perversității, disprețului. E problema noastră pe cine alegem, la cine ne raportăm, pe cine luăm ca exemplu. Primul, după ce i s-a interzis să intre în țară, după ce a fost săltat de poliție de pe aeroport acum este făcut laș, om al rușilor, trădător de țară. Al doilea, înconjurat de oameni cu ceafa groasă, interlopi, traficanți de arme, corupți, analfabeți, mahalagii, este lăudat de unii care pentru curajul de a spune în sfârșit adevărul. Judecați dumneavoastră.

Din perspectiva adevărului istoric, așa relativ cum este el, Traian Băsescu a făcut declarații total greșite și lipsite de orice temei. Dar cum rămâne cu protocolul, cu postura de șef al statului, cu imaginea președinției? Este îndreptăți un șef de stat să facă declarații de genul acesta? De câte ori Sarchozy a declarat pe la posturi de mâna a treia că Napoleon a fost trădător de țară pentru cei 7000000 de francezi morți în Rusia? Nu știu ce scop politic are această declarație a președintelui, dar nu cred că a fost o inițiativă prea abil construită. Ar fi putut să-și manipuleze și să-și mintă în continuare alegătorii, cititori de Cancan, Libertatea și alte reviste culturalizatoare, prin alte mijloace decât atacul asupra istoriei țării al cărei imagine și ale cărei simboluri trebuie să le apere.. După ce a tăiat salariile profesorilor, cercetătorilor în istorie acum le spune și cum să scrie despre trecut. Nu știm la ce să ne așteptăm de la actualul președinte, poate ne pregătește și un manual de istorie unic, unde scoatem pe Brătieni, pe Maniști, și așa erau P.D.L.-iști și îi punem pe Gheorghe Flutur, Blaga, Udrea, Blejnar, Elena Băsescu. Sunt salutare atitudinile luate de jurnaliști, de oamenii de cultură și de istorici, a venit momentul ca o parte din ei să-și spele păcatele colaborării cu actualul regim. Cu toate acestea aștept reacții și mai vehemente și din partea altor persoane mult mai influente (foto http://student-la-istorie.blogspot.com/2011/04/regele-mihai-aprilie-1992-amintiri.html).

 
2 comentarii

Scris de pe Iunie 23, 2011 în Realități

 

Un document inedit despre infiintarea detasamentelor de pioneri

Alexandru D. Aioanei

Facultatea de Istorie, Univ. „Al. I. Cuza”

Cu toții am citit sau ni s-a povestit de către parinți despre detasamentele de pioneri. Dar cine au fost pionerii? Când au fost înființați? Ce reprezintă cravata? Sunt o serie de întrebări la care cu greu putem răspunde, istoricii nu s-au aplecat încă asupra acestor organizații de masă, cu un profil specific. În continuare prezentăm un document inedit, care conține instrucțiunile de înființare al detașamentelor de pioneri. Pe lângă aceste informații, în document, mai este prezentat ceremonialul care se impunea a fi urmat la ședințele de înființare al detașamentelor (foto http://www.adevarul.ro).

Uniunea Tineretului Muncitor

Județeana Iași

Instrucțiuni

În legătură cu crearea primelor detașamente de pioneri din țară și organizarea activității lor

Organizarea pionerilor în R.P.R. a devenit un fapt împlinit. Sarcina dusă de partid în fața U.T.M. a început să fie aplicată.

Până la sfârșitul anului școlar rămânând mai puțin de două luni, C.C. al U.T.M. a hotărât să se înceapă în țară – în toate Județenele – crearea detașamentelor de pioneri într-un anumit număr de școli.

Tovarășii care până acum s-au ocupat cu munca cu pionerii în județene, pe baza celor prevăzute în prezentul instructaj, vor întocmi planul de muncă al secției de pioneri până la sfârșitul anului școlar.

Crearea detașamentelor de pioneri se va face până la 20 mai.

Biroul Județean U.T.M. ca și organizațiile Județene de partid vor trebui înconștiințate de probleme cuprinse în acest instructaj.

  1. Cu sprijinul organizației de partid se va ține o ședință cu secția de Învățământ de pe lângă Sfaturile Populare. În această ședință se va cere convocarea tuturor directorilor școlilor elementare și cu ciclul complet din localitate, cărora să li se prelucreze importanța Organizațiilor de Pioneri, legăturile dintre școală și U.T.M. în problemele pionerilor precum și sprijinul pe care corpul didactic trebuie să-l dea organizațiilor de pioneri.
  2. Pe baza instrucțiunilor primite, Secția de Pioneri din județeana respectivă va fi întărită cu cadre voluntare care vor fi instructori de pioneri. Instructorii aleși pentru munca în școli se vor repartiza la fiecare județeană astfel:

Din partea Județenei va exista câte un instructor superior pentru fiecare școală în care creem detașamentul de pioneri.

Din partea organizațiilor U.T.M. din școlile cu ciclu complet în care vom crea organizații de tineret va exista câte un instructor pentru fiecare din clasele IV, V, VI, VII.

În școlile elementare, pentru fiecare din clasele IV, V, VI, VII, se va desemna un instructor de pioneri din organizația U.T.M. cea mai apropiată de școală.

Instructorii vor trebui să fie elemente verificate. Acestora să le placă munca cu copii.

Instructorii superiori vor menține legătura cu directorii la toate problemele, iar instructorii de detașamente numai cu diriginții claselor respective.

  1.  Responsabilul Secției de pioneri, va prelucra instrucțiunile primite cu toți instructorii de pioneri deodată.
  2. Se va convoca de către Directorii școlilor o ședință cu părinții copiilor, în care se va prelucra importanța organizației de pioneri și rolul ei în educarea copiilor.
  3. În orele instructiv-educative pe clase, se va prelucra de asemenea despre importanța organizației de pioneri, folosind un material documentar pentru vorbitori:

a)      Discursul tov. Gh. Florescu rostit la ședința Festivă de la Giulești.

b)      Articolul tov. Gh. Florescu din Scânteia Tineretului Nr. 1416

c)      Articolul tov. Petre Lupu din Scânteia Tineretului Nr. 25

d)     Broșura „Organizația Pionerilor de V.I. Lenin”, de C.V. Voronosov apărute în editura Tineretului.

La sfârșitul expunerii se va citi telegrama pionerilor din Capitală adresată tov. Stalin publicată în Scânteia Nr. 1450 din 3 Mai. Se va arăta de asemenea, copiilor că pentru a deveni pioneri, trebuie să îndeplinești anumite condiții și că acei ce doresc să devină pioneri se pot adresa printr-o cerere de înscriere instructorului de pioneri din școala respectivă.

  1. Cererile strânse vor fi discutate cu diriginții și cu copii din școală, apoi colectivul de instructori din școală hotărăște cine poate fi pionier, prezentând propunerile Secției Județene de Pioneri.

În același timp se va pregăti organizarea „Colțului Pionerului” din școală (pe sală, într-o clasă, etc.)

  1. Ședința festivă pe școală se va convoca într-o zi de sărbătoare de preferință dimineața. La ședință vor trebui să ia parte directorii și diriginții claselor, părinți și copii ce devin pioneri, reprezentanți ai organizațiilor de partid, reprezentanți ai U.T.M. , copii de școală, colțul pionerilor.

Ședința va avea loc în curtea școlii. Școala va trebui pavoazată cu cu portrete, lozinci, flori și verdeață.

Copii care vor deveni pioneri se vor așeza în careu în fața a II drapele desfășurate, unul roșu și unul al R.P.R.-ului, ceilalți copii (colegii lor vor sta înlături împreună cu restul invitaților. Ședința se deschide cu imnul R.P.R. intonat de corul școalei și se închide cu imnul F.M.T.D., […] cu alt cântec tineresc, vorbește apoi reprezentatul U.T.M.-ului, apoi secretarul organizației U.T.M. din școală sau un alt delegat de la Jud. (U.T.M.) despre organizația de pioneri. În încheierea el citește angajamentul pe care pionerii îl repetă în cor (lozinci).

Se trece apoi la înmânarea cravatelor de pionier și steagul detașamentului de către reprezentantul P.M.R sau reprezentatul U.T.M.

Înmânarea cravatelor de pioneri se face în felul următor:

–          Copii așteaptă în poziție de drepți.

–          Cel ce dă cravata merge în fașa copilului i se adresează cu deviza pionerilor la care copilul răspunde, îi înoadă cravata , primind angajamentul  asumat de pionier și îl felicită. După înmânarea cravatelor se dă cuvântul unui pionier care își ia angajamentul în numele tovarășilor săi, după care va lua cuvântul un părinte al unui pionier, care își va exprima bucuria că fiul său devine pionier.

Se dă cuvântul reprezentantului P.M.R. care vorbește despre grija partidului pentru copii, despre sarcina U.T.M. de-a conduce pionerii și-i solicită pe pioneri

  1. După ce a avut loc ședințele festive pe școli, se va organiza într-o sală s-au într-o grădină, un festival pentru sărbătorirea pionerilor din localitatea respectivă. Festivalul va fi dat de copii, vor fi invitați să participe personalitățile orașului. La festival va lua cuvântul reprezentantul partidului după care v-a urma un festival artistic…
  2. În fiecare școală unde avem organizații de pioneri se va șine în fiecare clasă ședințe de grupă a pionerilor pentru alegerea conducătorilor pe grupe.
  3. După alegerea conducătorilor de grupe de vor convoca o ședință a departamentului pentru alegere și responsabilul de gazetei de perete aleși de pioneri și de conducătorii grupelor.

Instructorii detașamentelor fac parte de drept din colectivul de conducere al detașamentului.

  1. Dintre instructorii pe clase, secția Județeană de Pioneri v-a desemna un singur instructor al detașamentului, ceilalți instructori vor ajuta în munca detașamentului, iar atunci când numărul pionerilor din școală reușește să formeze alte detașamente, ei vor deveni instructori pe lângă acestea.
  2. 12.         Colectivul de conducere al detașamentului întrunește și-și întocmește planul de muncă pe care-l pune în cadru cu planul de muncă al școlii…. Planul de muncă al detașamentului va fi discutat apoi în adunarea detașamentului.
  3. Pe baza planului de muncă al detașamentului, fiecare grupă își întocmește planul său propriu de activitate.
  4. Planul de muncă al detașamentului v-a trebui să aibă următoarele obiective:

a. toți pionerii vor trebui să-și însușească temeinic materialul predata și fiind cei mai activi în cercurile de meditație existente pe școală ajutând în muncă pe colegii lor.

b. redactarea până la 1 iunie a gazetei de perete a detașamentului pionerilor.

c. organizarea unei excursii în ziua de 29 mai în apropierea orașului.

d. organizarea a câte un cerc științific de detașament ca de exemplu:

– Cerc de geologie

-Cerc de geografie

-Cercul naturaliștilor

-Cerc de istorie, etc, care vor funcționa în timpul verii.

e. participarea efectivă a pionerilor la serbarea de sfârșit de an din școala respectivă pe baza unei îndrumări ce se vor trimite de comun acord cu M.I.P.

  1. Până la primirea de noi instrucțiuni pentru fiecare județeană rămâne valabil prezentul instructaj.

Lozinci

  1. Trăiască I.V. Stalin, marele conducător al popoarelor, prietenul cel mai apropiat al copiilor din întreaga lume.
  2. Trăiască Uniunea Sovietică țara Socialismului victorios în care trăiesc copii cei mai fericiți din lume.
  3. Trăiască Partidul Muncitoresc Român Conducătorul luptei Poporului Muncitor, pentru viitorul luminos și strălucit al copiilor din țara noastră.
  4. Trăiască Uniunea Tineretului Muncitor Organizație Unică Revoluționară a Tineretului Muncitor din Republica Populară Română.
  5. Oameni ai muncii! Să luptăm cu hotărâre împotriva imperialismului Anglo-American care printr-un nou războiu urmărește distrugerea vieții și a fericirii copiilor noștri.
  6. Pioneri! Urmați exemplul pionerilor Sovietici și pregătiți-vă să deveniți devotați scumpei noastre patrii Republica Populară Română.

Arhivele Naționale Iași, Fond Comitetul județean de partid, Dosar 76/1948, f. 4-6.

 

Prelecțiuni istorice junimiste despre istoria națională Gheorghe Panu și A. D. Xenopol II

Cernică Simona

Facultatea de Istorie, Univ. „Al. I. Cuza”

Când apar Convorbirile Literare, istoria românilor se înțelegea ca o preamărire exagerată până la ridicol a neamului, așa încât se deservea cauza națională.

Gheorghe Panu combătea de pildă tezele despre distrugerea dacilor de către romani și despre retragerea în munți a populației romanice de la stânga de Dunăre în timpul invaziilor barbare, teze menite să dovedească originea pur romană a românilor. Împotriva Junimii și a lui Panu în special, s-au ridicat firește toți acei care monopolizau patriotismul zgomotos, se intitulau singuri buni români și erau călăuziți în isterie de sentimente, fără preocupare de cunoașterea adevărului.

În cursul anilor 1870-1878, Xenopol publică în Convorbiri o încercare de sinteză, intitulată Studii asupra stării noastre actuale, Făcea observația că până la începutul secolului XIX-lea, România a fost în perioada medievală a istoriei sale, când rolul principal îl joacă politica, adică raportul de putere, iar nu factorii economici și culturali.[1]

Formele noi politice ca și cultura zicea Xenopol le-am împrumutat de-agata din Apus. Pe când apusul și-a găsit singur formele necesare dezvoltării sale pe toate tărâmurile noi am fost ucenicii lui. Xenopol exprima astfel ideea dragă Junimii că împrumutasem de aiurea niște forme nepotrivite cu fondul nostru.

Mihai Eminescu era un înfocat iubitor al trecutului românesc. Dar mai mult poet decât istoric își făcuse despre acel trecut o imagine mai mult romantică decât documentată. Panu ne spune că odată cu imaginația lui Eminescu proiectase asupra lumii vechi o aureolă mistică, adevărul istoric nu-l mai interesa și nici nu l-ar fi admis, oricât de documentat, odată ce ar fi fost potrivnic  granițtelor lui.[2]

Xenopol mai spunea faptul că ținta străduințelor românești, trebuie să fie de a contribui la civilizația europeană cu un aport specific izvorât din ființa neamului românesc. Dar pentru aceasta trebuie cunoscut trecutul în toate ramurile evoluției sale drept, instituții, literatură, artă, pentru ca din pătrunderea sufletului colectiv românesc să poată răsări o contribuție caracteristică la cultura mondială.

Această idee o exprimase Xenopol și în darea de seamă ce făcuse În Convorbiri la 1870 Cronicii hușilor, a învățatului episcop Melchisedec. Nu contează spunea el înșirarea cronologică a domniilor și războaielor ci cunoașterea vieții colective a întregului popor în toate manifestările ei.[3]

Istoria adevărată este înțelegerea deplină și rațională a fenomenelor generale din viața poporului. Acesta este scopul final al studiilor istorice. Dar cu toată pornirea lui spre generalizzare, Xenopol era un istoric serios și  de aceea adaugă că pentru atingerea scopului trebuie cercetări prealabile în arhive singurele care pot da temeiul documentar, indispensabil construcției plănuite[4].

Astfel Xenopol arată care sunt bazele cercetărilor istorice serioase. Mai întâi amănuntele și apoi sintezele. Monografiile documentate sunt verigile fară de care nu se poate reconstrui lanțul evoluției unui popor.

Dovadă că acestea sunt concepțiile lui A D. Xenopol, se vede și din criticile făcute în Convorbiri  despre manualele de istorie a românilor. El denotă tendința de a preamări o cauză, un grup sau o persoană, fară a cerceta documentale sau înlăturând pe acele care contrazic teza[5].

Prin opera și prin activitatea sa, A. D. Xenopol a fost o prezență cu autoritate în spațiul public și a impulsionat sfera de lărgire a acestui spirit public. S-a angajat într-un dialog de acest tip pe cele mai variate subiecte,  dând astfel expresie intelectualului de tip european, De fapt Xenopol aidoma gânditorilor români, creatori de școală și ctitori ale unor discipline au excedat cadrul strâmt al Unuversităților. Xenopo leste o personali tate fondatoare, fiindcă prin opera sa Istoria românilor în Dacia traiană  a așezat studiile istorice pe criterii științifice.

Ca  părticică din societatea Junimea cum scrie I. Negruzzi[6], iar în Amintiri de la Junimea îl descrie cel mai iubit și mai alintat copil al junimii, Xenopol a emersa conduita civică și spiritul de dezbatere publică în cadrul junimii. Acolo s-au dezbătut public problemele culturale și sociale din epoca de după 1860, ortografia și limba, organizarea unor conferințe prin care să răspândească la publicul larg cunoștințe din variate domenii necesare în regenerarea spiritului public. Junimea a reprezentat un veritabil spațiu public. Maiorescu îl descoperă pe Xenopol, elev fiind în institutul Academic din Iași. Pentru că îl aprecia foarte mult și investind încredere în el, deseori tânărul elev intra în casa profesorului iar acesta îl  propune lui Xenopol ca bursier al Junimii la Berlin pentru studiul istoriei și filosofiei.

În 1871 reîntors de la studii din străinătate cu două doctorate în filosofie luat  la Berlin și unul  în drept susținut la Gissen a fost acceptat în societatea Junimea, o societate care cu nedreptul a fost numita societate de admitere mutuală, fiindcă societate în care membrii să se sfâșie mai mult unii pe alții prin critica lucrărilor lor, decât Junimea nu cred ca să fi fost pe lume[7].

Xenopol aduce istoria în spațiul public, orice intervenție pornește  de la date sau evenimente istorice. El a intuit că  istoria națională numai poate rămâne prizonieră între zidurile universităților.. O anumită influiență a militantismului istoricilor francezi este vizibilă în conduita profesorului ieșean și cum s-a spus Xenopol e un combativ din necesitate.

Concluzie

 

                   A scrie istoria noastră. Astfel își definea Xenopol de la început, scopul vieții decis să nu-și cruțe  eforturile pentru împlinirea lui. Studiile de filosofie, drept, econmie politică, fură deci serviciile acestui scop alături de alte ramuri necesare unui bun istoric. Audiindu-i pe Ranke, Mommsen, Curtius, Stendhal, el și-a însușit tehnica și instrumentele de lucru , pentru ca întors in patrie,- plecat în Germania cu bursă cum am mai vorbit pe parcursul cercetării-, să poată continua studiul aplicat la istoria națională pe cont propriu. Calificarea juridică i-a asigurat pentru un timp mijloacele de trai luându-i totodată ochirea istorică.

Profesoratul la Universitatea din Iași i-a oferit apoi posibilitatea de a se ocupa sistematic de istoria românilor. Junimea a jucat fără îndoială un rol important în această orientare. Pentru studiul istoriei și al filosofiei îl trimisese ea la Berlin, iar dacă Xenopol a preferat să urmeze   dreptul în locul istoriei, aceasta se explică nu numai prin îndemnurile venite din familie ,  o familie numeroasă care aștepta sprijin substanțial, ci și prin convingerea nutrită de cărturar că un istoric nu se poate dispensa de studiul dreptului.

De la Junimea, spiritul meu primi multe și numeroase îndemnuri, –recunoaște Xenopol adăugând, că de mare ajutor i-a fost critica adresată scrierilor sale istorice. Când proclamă supremația adevărului în istoriografie , el preia un cuvânt de ordine al Junimii, ca și atunci când decide să observe o măsură justă în toate. Totuși raporturile cu acestă societate, foarte cordială la început aveau să sufere alterări grave, până la ruptură și vindictă.

Din 1868, cum rezultă din corespondența cu I. C. Negruzzi, și pâna la 1892 data ultimei colaborări  la Convorbiri Literare, Xenopol a participat într-o măsură variabilă și în forme diverse la activitatea distinsei societăți.

Entuziasmul, erudiția și multeralitatea lui A. D. Xenopol au aflat la Junimea un plasament dintre cele mai rodnice. De la început istoricul impune prin orizontul larg și prin seriozitatea studiolo sale, îndreptate în atâtea direcții, încât G. Panu n-ar fi știut să spună care dine le îl va reține până la urmă. N-a existat problemă importantă care să intereseze epoca și pe care Xenopol să n-o fi abordat: reforma instituțiilor, direcția spiritului public, dezvoltarea social-economică, învățământul etc, toate supuse discuțiilor de cenaclu și reflectându-se apoi în Convorbiri.

            Studiile despre cultura națională prezintă cel mai mare interes pentru istoria culturii indicând un larg registru de preocupări.

Dacă în cazul lui A. D. Xenopol era greu de prevăzut direcția în care se va impune, cel ce se anunța de la început ca istoric, fiind și îmbrățișat ca atare la Junimea, a fost Gheorghe Panu, vădind o curiozitate științifică și o remar cabila forță de cuprindere în operele pe care le-a elaborat. Istoricul condamnă drastic mistificările subliniind importanța cercetărilor de istorie națională și seriozitatea cu care acestea se cuvin efectuate, nu fără ironii, la adresa istoricilor contemporanei, ironii pe care singur le califică drept o concesie, făcută Societății în care avea să citească lucrarea. Ca și A. D. X enopol G. Panu  a avut cu Junimea , relații, de pace și de furtună, dezamăgiri și critici/

În concluzie acești doi mari istorici pe care Junimea i-a dat dar tot ea i-a și  făcut să sufere poate mai mult decât meritau, au rămas și vor rămâne mereu,  unii dintre cei mai de seamă istorici pentru cultura și istoria națională.


[1] A. D. Xenopol, Studii asupra stării noastre actuale în Convorbiri Literare,  nr. 1, Iași, an 1870, p.1

[2] Gheorghe Panu, op. cit., în Convorbiri Literare,  nr. 4, Iași, an 1872. p. 56.

[3] Ibidem.

[4] A. D. Xenopol, Cultura națională în Convorbiri Literare, nr.  17, Iași, an 1878, p. 216.

[5] Ioan. C. Felitti, Istoria națională la Convorbiri Literare în Convorbiri Literare,  nr. 4, Iași, an 1927. p. 77.

[6] I. E. Torouțiu, Scrisori din anii 1890-1934 în Studii și documente literare, vol. III, 1932, Institutul de arte grafice Bucovina, București, p. 364.

[7] A. D. Xenopol, Istoria ideilor mele în Studii și documente literare, vol. IV, București, p. 338.

 

Cultul Sfântului Nicolae la sudul Dunării

  Starețu Ștefan

Facultatea de Istorie, Univ. „Al. I. Cuza”   

      Cultul Sfântului Nicolae în Bizanţ s-a structurat multă vreme în jurul basilicii de la  Mira Lichiei, important centru de pelerinaj, distrus de catolici 1087, ocazie cu care moaştele sfântului au fost furate şi duse la Bari, unde au devenit un element de legitimare a catolicismului fiind folosite pentru prozelitismul uniat.

   Prima basilică cunoscută în Bizanţ în afara Mirei, închinată Sfântului Nicolae se găseşte la Pinara, oraş aflat tot în Lichia, unde episcopul Nicolae Sinaitul ar fi zidit o biserică.

      Apoi, în urma furtuluii moaştelor sale, cultul său se intesifică în Bizanţ, devenind un simbol al luptei împotriva catolicismului, dar şi împotriva turcilor, cele două forţe strângând Bizanţul ca într-un cleşte.

       În Constantinopol este reprezentativă biserica Sfântului Nicolae[1], construită în timpul Împăratului Teofil, în sec. IX, o biserică trinavată, de plan basilical clasic bizantin.

       Reconstruită de Sfântul Fotie[2], patriarhul Constantinopolului, tocmai pentru a afirma succesiunea sa în linia păstrătorilor ortodoxiei în acea perioadă tulbure de atacuri din partea papalităţii la adresa bisericii ortodoxe, şi pentru a invoca ajutorul Sfântului Nicolae în conflictul avut cu papa Nicolae, promotorul ereziilor de la care se va forma catolicismul de mai târziu.      

       Biserica a fost amplificată în epoca paleologă, când şi-a dobândit absida altarului de acum[3].

       În Thessalonic, biserica Sfântul Nicolae Orphanos(sec. XIV) este reprezentativă pentru dezvoltarea cultului în Bizanţ.

       Biserica Sfântul Nicolae Orphanos a fost pusă în legătură cu Ştefan Uroş al II-lea, ţar al Serbiei, datorită cinstirii de care Thessalonicul a beneficiat din partea lui Ştefan Nemanja[4], şi a legăturilor strânse dintre acest oraş şi dinastia Nemanja. Prin aceste legături tema Arborelui lui Iesei a trecut din Serbia în Bizanţ, prin pictura bisericii Celor 12 apostoli[5].

       La Meteore, prima dintre mănăstirile zidite acolo are hramul Sfântul Nicolae, Mănăstirea Sfântul Nicolae Anapavsas.

       Cu rădăcini vechi, pustniceşti, această mănăstire este importantă pentru că arată dimensiunea isihastă a cultului Sfântului Nicolae. Mănăstirea, având origini din sec. XIV, este legată de călugărul Nil[6], care probabil purta numele Nicolae în lume. De asemenea, se cunoaşte icoana Sfântului Nicolae de la Mănăstirea Stavronichita, icoană în mozaic, de o calitate extraordinară[7]. Tot la Savronichita apare un Deisis în care în locul Sfântului Ioan Botezătorul este reprezentat Sfântul Nicolae[8], fenomen ce se va întâlni mai târziu şi la Curtea de Argeş ori Dolheşti.

       Serbia a fost cea care a răspândit cultul Sfântului Nicolae în întreaga lume ortodoxă, unde căzuse în desuetitudine după ce moaştele fuseseră furate de catolici.

       Dorind să menţină cultul Sfântului Nicolae în ortodoxie, făcând donaţii numeroase la Bari[9], dar având un conflict deschis cu catolicismul, ţarii sârbi, începând cu Ştefan Nemanja şi Ştefan Întâiul Încoronat, şi biserica ortodoxă sârbă au luat contact cu dezvoltarea cultului din catolicism şi au încurajat cinstirea Sfântului Nicolae, în contextul combaterii prozelitismului catolic, realizat prin misionari şi nu numai[10], fenomen ce a iradiat până în Bizanţ(cazul bisericii Sfântul Nicolae Orphanos, singura biserică din Salonic cu acest hram, construită de Ştefan Uroş al II-lea).

Prima ctitorie a ţarului Ştefan Nemanja, devenit Sfântul Simeon Îzvorâtorul de Mir după călugărirea sa la Muntele Athos, este o biserică cu hramul Sfântul Nicolae, ridicată la Kursumlija. Zidită în 1165, având planul de tip cruce cu braţe libere, biserica Sfântul Nicolae pune bazele stilului de Raşka.

      Eleganţa zidirii, îmbinarea dintre naosul bizantin şi pronaosul cu cele două turle, ce se va regăsi constant în cazul stilului de Raşka, ca apoi să fie reluată atâtea secole mai târziu la Mănăstirea Dealu, şi apoi preluată ca o trăsătură specifică arhitecturii din Ţara Românescă(tipul bisericilor cu trei turle, una pe naos, două pe pronaos), face din biserica Sfântul Nicolae din Raşka unul dintre acele edificii arhetipale închinate Sfântului Nicolae, ce vor forma bază pentru întregi şcoli arhitecturale.

      La această mănăstire se va călugări Ana, soţia lui Ştefan Nemanja, devenită Sfânta Anastasia Nemanja, fapt care arată importanţa primei ctitorii a ţarului, lucru observat şi în cazul dreptului ctitoricesc din Ţara Românească şi Moldova. Biserica Sfântul Nicolae Orphanos(Fig.3), zidită de Ştefan Uroş al II-lea[11], şi decorată în 1314 de acelaşi maestru care a pictat ansamblul iconografic al bisericii Mănăstirii Hilandar, se constituie într-o bijuterie a iconografiei ortodox.

    Având planul trinavat, cu absida altarului poligonală, biserica Sfântul Nicolae Orphanos este prima biserică închinată Sfântului Nicolae din Thessalonic, şi singura, ceea ce arată înclinarea ţarilor sârbi către cultul Sfântului Nicolae, din moment ce l-au ales pe acesta patron pentru ctitoria lor-ambasadă în acest oraş.  Este extraordinar frontonul triunghiular, ce reia teme arhitectonice antice, fronton ce are integrat un triunghi, element reprezentativ pentru caracterul de edificiu-simbol de putere, ambasadă a Serbiei în Thessalonic.

     Pictura bisericii Sfântul Nicolae-Orphanos, analizată de Orest Tafrali pe larg în lucrarea Thessalonique-des origines au XIV-e siecle, publicată la Paris în 1919, are corelaţii cu iconografia bisericii Sfântul Nicolae Domnesc de la Curtea de Argeş, corelaţii ce derivă din fondul comun sârb de tradiţie paleologă, aşa cum este strălucit ilustrat la Peci, Decani sau Gracanica şi, cu similitudinile cele mai mari, la Hilandar.

    Dată fiind apropierea dintre Hilandar şi Thessalonic, este foarte probabil ca acelaşi maestru să fi lucrat la ambele, ceea ce poate naşte şi ideea unei dependenţe între cele două aşezăminte, Sfântul Nicolae-Orphanos putând să fi fost un metoh al lavrei athonite.

     Iconografia bisericii Sfântul Nicolae Orphanos se remarcă prin amploarea scenelor, luminozitatea acestora, precum şi prin primul ciclu al Vieţii şi Minunilor Sfântului Nicolae cunoscut în ortodoxia bizantină din afara graniţelor Serbiei..

     Cultul Sfântului Nicolae a fost profesat şi de micii cnezi, fapt ilustrat de cazul bisericii cneziale de la Velika Hoca, din Serbia, construită tot în timpul lui Ştefan Uroş al II-lea.

     În timpul lui Ştefan Uroş al III-lea, cultul Sfântului Nicolae dobândeşte valenţe imperiale, Sfântul Nicolae fiind cel ce îi dăruieşte înapoi ochii ţarului după captivitatea Constantinopolitană, fapt ilustrat iconografic în biserica ortodoxă de la Srpski Kuvin.

     Cultul Sfântului Nicolae este reprezentat strălucit în iconografia de la Gracanica şi Decani[12], unde viaţa sa, reprezentată într-o bogată paletă de scene pentru prima dată în ortodoxie, va deveni model pentru toată iconografia ulterioară.

     Gracanica, ctitoria ţarului Ştefan Milutin, are un paraclis purtând hramul Sfântului Nicolae, în partea de nord, paraclis decorat cu următoarele scene din ciclul Sfântului Nicolae: Naştarea Sfântului Nicolae, hirotonisirea Sfântului Nicolae întru preot, hirotonisirea Sfântului Nicolae întru arhiereu, Sfântul Nicolae apărându-i în vis lui Constantin, Sfântul Nicolae apărându-i în vis lui Eulianus, Sfântul Nicolae salvând de la moarte cei trei oşteni, Sfântul Nicolae distrugând idolul de la Mira, Sfântul Nicolae salvând cele trei tinere de la desfrânare, Sfântul Nicolae potolind furtuna şi salvând corabia, Adormirea Sfântului Nicolae[13].

     Rolul artei sârbe în cristalizarea programului iconografic, în sistematizarea iconografiei şi în conferirea unei dimensiuni narativ-liturgice este determinant, aceasta beneficiind de arhitectura unor biserici de dimensiuni mari, cele mai mari biserici cunoscute până atunci în ortodoxie, cu suprafeţe întinse şi structurate geometric, care puteau susţine aceste compoziţii.

     Cultul Sfântului Nicolae a beneficiat de gândirea bazată pe sistematizare ce a caractarizat ortodoxia sârbă în acea vreme mai mult decât în alte spaţii, în acea perioadă în Serbia dezvoltându-se un anumit sistem ierarhic al hramurilor cu semnificaţii complexe: succesiunea consacrărilor de biserici Sfântului Nicolae, Sfintei Treimi şi Adormirii Maicii Domnului, succesiune având semnificaţii eshatologice complexe, ce trimit la dobândirea mântuirii şi la împlinirea destinului bisericii prin alegerea Împărăţiei Cereşti.

     La Decani ciclul Sfântului Nicolae cuprinde aceleaşi scene ca la Gracanica, scene ce se vor regăsi şi în cuprinsul ciclurilor de la nordul Dunării, compoziţia standardizându-se.

     Tot la Decani, apare pentru prima dată alăturarea dintre Sfântul Ioan Botezătorul şi Sfântul Nicolae, reprezentaţi amândoi pe cei doi pilaştrii dintre pronaos şi naos, spre est.

    Această alăturare va sta la baza înlocuirii Sfântului Ioan Botezătorul cu Sfântul Nicolae în tabloul votiv de la Curtea de Argeş de mai târziu.

      În Bulgaria, cultul Sfântului Nicolae se dezvoltă în timpul lui Ivan Alexandru, ţar ce contruieşte, la Mesembria, sub influenţa modelului sârbesc(mama sa fiind fiica ţarului Serbiei), o biserică cu hramul Sfântul Nicolae, cu trăsături ce amintesc de stilul de Morava, prezent în acea perioadă în Serbia.

     Referitor la iconografia închinată Sfântului Nicolae, aceasta păstrează scene remarcabile, cum ar fi cazul Deisis-ului de la Pec, de la intrarea în biserica Adormirii Maicii Domnului, unde pentru prima dată apare o astfel de compoziţie în care Sfântul Nicolae îl substituie pe Sfântului Ioan Botezătorul.

     Alte biserici importante cu hramul Sfântului Nicolae din Serbia sunt biserica Sfântul Nicolae din Prilep si biserica Sfântul Nicolae din Ohrida, cu fresce din secolul XIII, la care ctitori sunt mai mulţi ţari sârbi.

     Între stilul icoanei hramului de la biserica Sfântul Nicolae din Prilep şi al icoanei similare de la Bălineşti există similitudini profunde.

    

 


 

[1] Alexander Van Millingen(1912). Byzantine Churches of Constantinople.London: MacMillan & Co., p. 254

[2] ibidem, p. 257

[3]  Thomas F. Matthews(1976). The Byzantine Churches of Istanbul: A Photographic Survey.University Park:PennsylvaniaStateUniversity Press, p. 190

[4] Michael Taylor, A  historiated Tree of Jesse, p.167-169

[5] Ibidem, p. 129-teoria lui Taylor conform căreia Arborele lui Iesei este o temă occidentală, adoptată în Serbia şi apoi de aici răspândită în Bizanţ este exagerată, în primul rând pentru faptul că exemplul citat din occident este sculptat, cunoscându-se faptul că întotdeauna sculptorii urmează pictorilor în elaborarea unor teme, şi apoi pentru faptul că tema are răspândire exclusiv în spaţiul ortodox. Probabil tema a apărut în Serbia(un caz similar cu al temei Cortului Mărturiei, apărută tot aici, prezentă la Curtea de Argeş, Suceviţa şi Dragormina), de unde s-a răspândit în Athos, Salonic şi Bulgaria(cazul Moldovenesc fiind unul ce purcede direct din trunchiul ce a generat tema din Serbia), trecând prin Dalmaţia peste Adriatica şi ajungând la Orvieto, care oricum, pe lângă faptul că este sculptură, este şi mai târziu ca cel dintâi arbore din Serbia, de la Sopocani.

[6] Suzanne Choulia, Jenny Albani, Mănăstirile Meteore. Pictură-arhitectură, Fundaţia centrul cultural Panellinion, p. 18

[7] Gerhard Trumler, Athosul. Grădina Maicii Domnului, Fundaţia Centrul Cultural Panellinion, p. 187

[8] ibidem

[9] Michael Taylor, op. cit., p. 159-160

[10] ibidem

[11] Ναός Αγίου Νικολάου Ορφανού” (in Greek), Hellenic Ministry of Culture, http://odysseus.culture.gr/h/2/gh251.jsp?obj_id=473, retrieved 2010-04-21

[12] Nicolae Moisescu, Biserica Sfântul Nicolae Domnesc din Curtea de Argeş, p. 34