RSS

Arhivele lunare: Aprilie 2011

Națiunea și naționalismul în viziunea lui Karl Marx

Alexandru D. Aioanei

Facultatea de Istorie, U.A.I.C.

Contemporan cu frământările naționale ale secolului al XIX-lea, Marx interpretează acest proces prin schematismul marcat de conflictul dintre clasele sociale, și evoluția modurilor de producție. Deși în general marxiștii au înlocuit din discursul lor națiunea și naționalismul cu „rasa”, „clasa”, sau „sexul”[1], acest fenomen în plină ascensiune nu putea fi exclus din dezbaterile gânditorilor de stânga. Scena politică europeană era frământată de efortul de afirmare și recunoaștere națională al diferitelor popoare din Europa, fapt ce nu putea scăpa analizei lui Marx. Privind națiunile doar ca recipiente în interiorul cărora se frământau ideologiile și luptele de clasă, Marx corelează afirmarea națională de emanciparea economică și trecerea spre economia capitalistă. Identitățile și mișcările culturale erau rezultatul stadiului specific de dezvoltare al modului de producție[2]. Organizarea internă a unei națiuni precum și relațiile dintre națiuni, rezultau, potrivit lui Marx și din dezvoltarea diviziunii muncii[3].

Privind națiunea ca efect al unui anumit stadiu al capitalismului, născută din contradicțiile acestui mod de producție, ea nu poate fi explicată de către Marx, decât din perspectiva luptei de clasă și a diviziunii muncii. Potrivit autorului Capitalului, navigația, comerțul, manufacturile au dus la o izolare a națiunilor, soluția ieșirii din acest izolaționism fiind marea industrie. „Distrugând ideologia, religia și morala” ce individualizează fiecare națiune în parte, industria, potrivit opiniei marxiste, avea menirea de a elimina particularitățile diferitelor popoare, ducând la o omogenizare socială și politică. Acest fapt avea ca rezultat final universalizarea istoriei și distrugerea izolaționismului natural în care se afla fiecare națiune[4]. Fiecare societate industrială are nevoie de o cultură omogenă ca să unească toți membrii și a crea canale de comunicare între indivizi[5]. Aici intervine rolul statului, care potrivit lui Marx, trebuia să educe pe membrii săi într-o măsură în care, scopurile personale să devină generale, instinctul brutal înclinație morală, independența naturală libertate spirituală „astfel încât individul să se contopească în viața colectivității și colectivitatea să se contopească cu gândul individului”[6].

Materialismul istoric al lui Marx, nu poate oferi o explicație concludentă apariției fenomenului național[7], doar interpretează, influența, expansiunea, consecințele rezultate și îl pune în directă legătură cu evoluția modului de producție și a antagonismului dintre clasele sociale. Este adevărat după cum spune și Guy Hemet, că dezvoltarea industrială a dus la crearea unei clase omogene de specialiști pe diverse domenii, care trebuiau să folosească același limbaj în mediul economic. Crearea acestei clase de specialiști industriali a necesitat dezvoltarea unei culturi de masă, implementată prin politicile educaționale ale statului și care în cele din urmă au dus la o standardizare mentală și socială[8]. Conștiința unor grupuri umane, sau cum le numea Benedict Anderson, comunități imaginate[9], a apartenenței la aceiași limbă, istorie, religie, cultură, folclor, este omisă de către filosofia marxistă. Națiunile s-au format doar ca efect al trecerii de la sistemul de producție feudal la cel capitalist și nu din aderarea sau adoptarea de către o comunitate a unei  serii de valori și simboluri precum: „o istorie ce statuează continuitate în raport cu marii înaintaşi, o serie de eroi pilduitori pentru virtuţile naţionale, o limbă, monumente culturale, un folclor, locuri memorabile şi un peisaj tipic, o mentalitate specifică, , însemne oficiale – imn, drapel – precum şi identificări de ordin pitoresc: costum, specialităţi culinare”[10], menite a consolida coeziunea națională.


[1] Anthony D. Smith, Naționalism și modernism, trad. Diana Stanciu, Editura Epigraf, Chișinău, 2002, p. 11.

[2] Ibidem, p. 25.

[3] Karl Marx, Frederich Engels, V.I. Lenin, Dialectica raportului național-internațional în dezvoltarea istorică, stud. Introd. Ioan Mitran, Editura Politică, București, 1987, p. 18.

[4] Ibidem, p. 20.

[5] Anthony D. Smith, op. cit. p. 43.

[6] I. Cernea, Karl Marx-Geneza marxismului. Contribuții la istoria filosofiei marxiste (1842-1845), Editura științifică, București, 1963, p. 67.

[7] Lwszek Kolakovscki, Principalele curente al marxismului, Vol I, prefață Vladimir Tismăneanu, trad. S. G. Drăgan, editura Curtea Veche, București, 2009, p. 273.

[8] Guy Hemet, Istoria națiunilor și a naționalismului în Europa, trad. Silvia Dram, prefață Al Zub, Institutul European, 1997, p. 87-88.

[9] Potrivit lui Anderson, națiunea este o comunitate politică imaginară și imaginată (membrii săi nu se vor cunoaște niciodată) intrinsec limitată și suverană (ea este limitată de granițele statului). Benedict Anderson, Comunități imaginate. Reflexii asupra apariției și răspândirii naționalismului, trad. Roxana Oltean și Ionel Petrache, Editura Integral, București, 2000, p. 11-12.

[10] Ane-Marie Thiesse, Crearea identităţilor naţionale în Europa, secolele XVIII-XIX, trad. Giuliano Sfichi, Editura Polirom, Iaşi, 2000, p. 9.

 
 

Zilele porților deschise la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iași, între orgoliul unei mari instituții și exuberanța adolescentină

Alexandru D. Aioanei

Zilele aceasta viața culturală și educațională a Iașului ar fi trebuit să fie marcată de un eveniment ce s-a dorit a fi important dar care a surprins pe multă lume prin lipsurile afișate. Desfășurate pe trei zile 15, 16, 17 aprilie, Zilele Porților Deschise, nu au atins nici pe departe dimensiunea pe care trebuie să o ia un asemenea eveniment, mai ales la o instituție cu pretențiile Universității „Al. I. Cuza”.

Vremea  de vineri, prima zi a manifestărilor, cu ploi și vânt anunța parcă cea ce avea să se petreacă. De la început cum treceai pe trotuarul din fața Corpului A, un singur baner agățat undeva sus la balcon anunța cea ce se petrecea în Sala Pașilor Pierduți. Cu crăpături în tavan și păianjeni la lustre, simbolul celei mai vechi universități din țară, ți se părea mai ostil ca niciodată. În interior multă gălăgie, standuri, studenți optimiști și multe pliante, însă nimic din acele simboluri care să te facă să te simți cu adevărat într-o universitate, doar bufnița, care de altfel, era foarte deschisă la fotografii. Ești întâmpinat cu muzică de club și o plasmă pe care nu se derulează nici o imagine, ești elev de liceu, unde sunt amfiteatrele, unde sunt profesorii care-ți vor deveni mentori, unde sunt studenții, unde este excelența, performanța? Totul era o scenă cu actori care mimau zâmbetul, plăcerea de a comunica și de a convinge, lipsea la promotori încrederea că cea ce spun este acoperit de realitate.

Faci un tur al standurilor și pleci cu un gust amar, nu vezi nimic decât pliante și poze, toată oferta educațională a fost rezumată la niște broșuri, care de altfel erau destul de rezumative și ambigue. Adolescenții, puțini câți au fost, pentru că organizatorii s-au gândit să pună evenimentul în vacanța de Paști, treceau dezinteresați. Petru cei din afara Iașului plăcerea de a se afla în capitala Moldovei, poate pentru prima dată, era mai mare decât cea a vizitării unei universități. De altfel ce ar putea vedea aici, studenți care stau la standuri doar pentru că se plictiseau în cameră, cămine arhipline cu program la apă caldă, o cantină cu veselă de plastic și la care stai la coadă mereu pentru ca la final să alegi din trei feluri de orez, sau poate o universitate în care profesorii țin cursurile printre zgomotul uneltelor și înjurăturile muncitorilor care lucrează la consolidarea clădirii.

Cine a fost publicul țintă al acestui eveniment? Tineri care la finele liceului se gândesc să plece din țară, unii la muncă alții la studii. Adolescenți prost consiliați de părinți și profesori și care ajung de multe ori pe băncile unei facultăți din întâmplare. Pentru ei universitatea nu mai reprezintă un miraj, ca acum câteva decenii, poate și datorită concurenței la care o universitate de stat nu poate face față cu toate performanțele sale înalte. Pentru cei mai mulți dintre liceeni treptele unei facultăți nu mai reprezintă un țel, urgent este permisul, mașina și vacanța în Austria cu prietenul sau prietena. Petrecerile din cămin, seminariile pregătite cu o seară înainte, practica de specialitate, excursiile studențești, restanțele, toate au devenit desuete. Ei trăiesc într-o altă realitate din care este greu să-i smulgem. Cei mai mulți veneau și întrebau la standuri ce poți să ieși din facultatea respectivă și care este taxa, nimeni nu a întrebat ce va studia ce cursuri va urma, dacă poate alege dintr-o anumită gamă, nimeni nu a pus asemenea întrebări.

Revenind la Sala Pașilor Pierduți, în lipsa potențialilor studenți, cei care promovau facultățile au desfășurat o importantă ședință foto, nesesizând că cea ce fac dovedește lipsa de substanță și greșelile făcute în organizarea și desfășurarea evenimentului. Puțini elevi, nici un bun venit, nici un interes, și mai ales când te gândești că toate au fost făcute după manualul de marketing al celor de la C.I.P.O. sau de la Departamentul Media pe care ei îl invocă atât de des. Oare o fi greșit acest manual?

 
Scrie un comentariu

Scris de pe Aprilie 17, 2011 în Realități

 

Statul etnocrat al lui Nichifor Crainic

Chele Ștefan

Facultatea de Istorie, U.A.I.C.

Anul 1926 îl găseşte pe Nichifor Crainic ca un intelectual format din perspectiva studiilor, acum el fiind chemat să înveţe şi pe alţii. Din acest punct preia conducerea revistei culturale Gândirea, căreia îi va ,,imprima o nouă ideologie etno-ortodoxistă”[1]. Începuturile colaborării cu aceasta îl găsim încă din 1923 prin eseul ,,Iisus în ţara mea”[2].

În jurul acestei reviste s-a format un adevărat şi puternic curent, gândirismul, Crainic fiind cel care, prin articolul amintit mai sus, fixează elementul esenţial, Ortodoxia[3], care era ,,ieşită la lumină după ce fusese ignorată în secolul al XIX-lea, sub influenţa spiritului francez ateu sau a filosofiei germane idealiste”[4]. Alături de Ortodoxie îşi vor găsi locul, tradiţionalismul, autohtonismul, monarhismul, toate patru constituind puncte cardinale în gândirism și temelia pe care Nichifor Crainic a construit ,,Programul statului etnocrat”[5].

Nichifor Crainic Vom încerca în cele ce urmează, să realizăm o analiză asupra primului capitol al acestui program, încercând să evidenţiem că acesta a fost un produs de gândire şi simţire pur românească izvorâtă din interiorul românilor.

Statul etnocrat este expresia ,,contrară  statului democratic, sau ţărănesc, sau proletar” definindu-se prin înţelegerea cuvintelor emise de N.Iorga în 1909 că România este ,,a românilor, a tuturor românilor şi numai a românilor”[6]. Statul naţional este o rezultantă a ethnosului nu a demosului pentru că ,,neamul sau naţiunea îşi crează expresia politică proprie”[7] el e ,,organizarea dinamică a naţiunii prin voinţa şi puterea românilor neaoşi”[8] iar ,,factorii lui principali sunt: pământul, sângele, sufletul şi credinţa”[9].

Pământul

Acest factor, pe lângă sensul său propriu, cuprinde prin extrapolare, sensurile de proprietate, de autohton sub aspectul de pământ propriu, cetate proprie, patrie proprie,  neam propriu şi toate cumulate  înţelesul de stat propriu[10]. Nichifor Crainic va organiza eceste sensuri constituin o judecată prin care înţelegem că autohton înseamnă că ,,sunt proprietarul firesc al unui pământ, sunt proprietarul moral al unei patrii, sunt proprietarul politic al unui stat în măsura în care toate aceste lucruri se contopesc în conştiinţa unei destinaţii superioare, vrednică să trăieşti, să suferi, de ce să te bucuri şi chiar să mori pentru ea”[11].

Cele arătate au o fiinţialitate comună la nivelul statului iar fiinţialitatea individuală se regăseşte la nivelul familiei doar ,,singurii regii şi poeţii îşi îngăduie să vorbească de ţara mea, de nemul meu, de patria mea ca de o proprietate personală… prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională”[12]. Naţiunea şi naţionalismul sunt rezultatul acţiunilor şi convingerilor comune. Naţiunea şi naţionalismul sunt doi termeni de-o vastă abordare, ce implică multiple aspecte şi înţelesuri datorită imaginii particulare pe care o dezvoltă atunci când iau naştere într-un anumit spaţiu geo-politic şi cultural. Puse în oglinda convingerilor lui Nichifor Crainic acestea reflectă o nuanţă creştină, singura în opinia emitentului care defineşte fidel esenţa lor. Despre ceea ce implică asumarea lor, riscurile care le însoţesc aducem spre reflectare aprecierea lui Dumitru Stăniloaie care credem că înlătură o serie de dificultăţi de înţelegere ,,naţionalismul în sine luat nici nu mântuie nici pierde. Dar în practică orice naţionalism sau mântuie sau pierde după cum este sau nu străbătut de credinţa creştină”; astfel mântuitor este naţionalismul creştin iar ,,o formă a sa…naţionalismul crainicist”[13].

Se poate reproşa referatului de faţă şi prin el nouă faptul că folosim multe citate în expunerea noastră, dar considerăm că nu putem trece peste sensul pertinent dat de aceşti formatori de opinie cuvintelor cheie în jurul cărora migrăm în construcţia acestei analize, cu atât mai mult cu cât acestea ne sunt la îndemână expuse cu o simplitate şi o logică acceptată de noi.

Credinţa

Puţin probabil ca cineva va reuşi să exprime prin cuvinte esenţa credinţei, citatul din Pascal este în acest sens unul sugestiv ,,Inima are raţiunile ei pe care rațiunea nu le cunoaşte”[14]. Pentru a putea trece credinţa prin filtru raţiunii, cea dintâi ar trebui să fie dizlocată în părţi componente şi apoi explicată iar o credinţă fărâmiţată pierde una din caracteristicile ei esenţiale şi anume unitatea. Nu poţi crede în Dumnezeu doar dintr-un punct de vedere, doar cu o parte din tine (cu gândul, cu inima) iar cu cealaltă parte (faptele de implicare  şi de susţinere a credinţei) să nu  se dovedească această credinţă. Credinţa se simte cu acele instrumente şi prin acele componente compatibile cu ea iar verificarea lor se face prin raportarea la fapte. În acest sens propunem un tablou ,,România organizată în procesiunea miilor şi miilor de tineri, cântând în mersul ei solemn şi recules cântecul bisericesc: Cu noi este Dumnezeu înţelegeţi neamuri şi vă plecaţi căci cu noi este Dumnezeu. Am văzut-o urcând dealul Patriarhiei, purtând pe umeri crucea durerilor şi a speranţelor noastre s-o depună în biserică”[15]. Iată întregul, comuniunea, simţirea şi credinţa completă: România miilor de tineri, marşul şi cântecul, asumarea durerilor şi scopul final-viaţa veşnică, un tablou al naţiunii şi al naţionalismului creştin.

Sângele şi sufletul

Am grupat aceşti doi factori, amintiţi anterior, pentru că ei concură la susţinerea elementului primordial şi absolut necesar existenţei statului etnocratic şi anume ordinea. Aceasta constituie o constituţie mutuală în baza căreia se enunţă ,,legea lui Hristos, legea statului!” şi asfel ,,naţiunea nostră e creştin ortodoxă, născută, iar nu făcută…idealul spiritual al statului, cristalizat în lege, nu poate fi în dezacord cu idealul spiritual al naţiunii noastre reprezentat de evanghelia lui Hristos”[16].

Funcţiile de conducere ale statului etnocrat sunt oferite ,,sângelui” adică ,,numai românilor neaoşi”, aceasta îndeplinindu-se prin firea lucrurilor. Nu era admis amestecul cu străinii prin căsătorii, lucru propus în presă (noiembrie 1940) alături de înfiinţarea unui ,,Birou de consultaţii înainte de căsătorii”[17], aceasta pentru că ,,orice minoritar neasimilat, dar activ în organismul statului, e un element de disoluţie şi de ruină”[18]. Cu referire în special la evrei care ţin mai mult la neamul lor şi nu oferă ,,garanţia siguranţei în organismul oficial al statului”[19], Nichifor Crainic subliniază necesitatea abordării de către România a formei de organizare etnocratică a statului, etnocraţia fiind ,,voinţa politică a rasei autohtone de a face din stat expresia proprietăţilor ei şi organul misiunii ei în lume”[20].

De parte acealaltă, a lucrurilor de valoare ce necesită păstrate şi cultivate se află sufletul, crescut şi născut la sânul Ortodoxiei, educat la această şcolă după modelul nostru de viaţă: Iisus Hristos. În căutare intimităţii sufleteşti a românilor Crainic va găsi răspunsul în cartea lui D. Al. Lascarov-Moldovanu ,,Scrisori de război”. Cuvântul este sunetul emanat de suflet aşa cum ochiul este fereasta sufletului. Sub acest aspect românul în clipele sale de reală sinceritate, ca cea în vreme de război simte cum ,,fiecare cuvânt are aerul unui cuvânt ultim despre lucruri ultime ce zac ca pietrele în fundul fiinţei noastre”[21]. ,,După lectura lor , rămâi cu impresia unei ţări întregi care se roagă pentru biruinţa crucii”[22], exclamă autorul iar noi lămurin sensul crucii prin acea că nu e vorba de înţelesul cruciat al cuceririi ci acel al păstrării identităţii şi pământului strămoşesc în virtutea continuităţii ,,Tatăl tău, după cum ştii…. şi-a făcut datoria la 1913 şi 1916-18. Bunicul tău a fost erou la Plevna, la 1877, iar tatăl bunicului tău a luptat la 1848. Prin urmare, moştenind un sânge războinic, nostalgia nu trebuie să-ţi copleşească sufletul. Înainte cu Dumnezeu şi cu combatanţii tăi”[23] , astfel scria un părinte fiului aflat pe front în anii ‘40. Concluzia se poate desprinde cu uşurinţă şi anume că ,,Acesta e sufletul românesc cel adevărat. Şi pe temelia lui trebuie clădit statul şi cultura naţională”[24].

Statul etnocrat este o emanaţie a înţelepciunii şi dinamismului românesc. Raţiunea este grosolană, fragmentează şi expune, pe când credinţa este subţire, firavă, învăluie şi farmecă, interiorizează şi mistifică.

Pământul înseamnă demnitate, românul este ortodox, plămădit de Dumnezeu din acesta, trăieşte prin el şi-l stropeşte cu sânge sfinţindu-l asemenea străbunilor lui. De aceea pierderea lui cere martirajul, iar înstrăinarea lui în alte mâini este o apostazie. Pământul este al lui, stăpânirea îi revine prin dreptul sângelui acordat de Dumnezeu doar lui din momentul în care l-a aşezat aici. Românul este profund spiritual, stăpânul său este voievodul şi apoi monarhul garant în faţa lui Dumnezeu al pământului, sufletului, credinţei şi sângelui şi prin aceste numim şi cuvintele cheie ale demersului nostru.

Miza particulară a constituit-o indentificarea acelor aspecte comune cu principiile statului etnocrat pe care le împărtăşim potrivit propriei noastre  raţiuni şi credinţe. Putem fi în această situaţie condamnaţi ca ideologi şi nu ar fi o greşală de vreme ce emitătorul ecestui verdict nu se identifică cu nimic din cele arătate mai sus. Aceasta însă nu afectează cu nimic posibilitatea de reuşită a unui astfel de gândiri.

Miza ştiinţifică a constituit-o dorinţa de a arăta că ortodoxia şi intelectualul de formare creştină a fost în stare să ofere un model politic, econimic, juridic, cultural-spiritual de conducere, noi susţinând doar partea justificativă a acestuia.

Personal credem că programul statului etnocrat constituia o variantă demnă de interes pentru viaţa politică respectivă, şi chiar dacă ea nu s-a concretizat întru totul atunci şi ceea ce s-a realizat a subliniat necesitatea unei atenţii deosebite la esenţe, pentru că iminente sunt derapajele. În momentul de faţă societatea românească poartă pe trupul său răni prea adânci ale degradării spirituale şi istorice iar prea luminatele raţionamente ale românilor, care nu prea mai sunt români, fac imposibilă mularea acestul model pe societatea  actuală, dar totuşi am fost capabili şi de o astfel de gândire.


[1] Nichifor Crainic, puncte cardinale…  p.234.

[2] Geta Marcela Pârvănescu, op. cit., p. 82.

[3] Ibidem.

[4] Ibidem, p. 93.

[5] Ibidem.

[6] Nichifor Crainic, Ortodoxie şi Etnocraţie, Ed. Albatros, bucureşti, 1997, p. 241.

[7] Ibidem.

[8] Ibidem, p. 245

[9] Ibidem, p. 246

[10] Ibidem, p. 154.

[11] Ibidem, p. 155.

[12] Ibidem.

[13] Geta Marcela Pârvănescu, op. cit., p. 31.

[14] Nichifor Crainic, Puncte cardinale… p. 48.

[15] Ibidem, p. 49.

[16] Nichifor Crainic, Ortodoxie şi etnocraţie… p.151.

[17] Mirel Bănica, Biserica ortodoxă română stat şi societate în anii 30, Polirom, Iaşi, 2007, p.100

[18] Nichifor Crainic, Ortodoxie şi etnocraţie…  p. 246.

[19] Ibidem.

[20] Ibidem, p.165

[21] Nichifor Crainic, Puncte cardinal… p. 141.

[22] Ibidem, p.145.

[23] Ibidem, p. 143.

[24] Ibidem, p.146.

 

 
 

Tinerețea lui Mihail Gheorghiu Bujor și apropierea de socialiști

Săndulachi Costel – Lorinel

Facultatea de Istorie, U.A.I.C.

 

Mihail Gheorghiu Bujor s-a născut pe 6 noiembrie 1881, la Iași, fiind al șaselea copil al soților Gheorghe și Maria Gheorghiu. Mediul familial în care a crescut a fost unul extrem de numeros, totalul copiilor celor doi soți fiind de nu mai puțin de doisprezece. Însă numărului mare de copii, nu i-a împiedicat pe soții Gheorghiu să le ofere copiilor o educație decentă. Tatăl său era de o educație aleasă, provenit din Imperiul Austro-Ungar. Despre originile lui Bujor și a familiei sale Petru Pandrea scria în memoriile sale „ Soacra mea … baroană habsburgică, tatăl ei fiind Demetrius Stoika, graf von Wenezel und Salla, doctor de Viena de filozofie, adus de Simion Bărnuțiu ca profesor de latină la Universitatea de la Iași, căsătorit cu o moldoveancă Drăghici, moartă de tânără, căsătorit cu o altă moldoveancă, din care a ieșit Mihail Gheorghiu Bujor”[1]. Casa în care locuia numeroasa familie era situată pe strada Bucșinescu, făcând parte din vechiul grup de case care înconjurau palatul Beiului ( reprezentantul Porții)[2]. În familia lui Bujor mai existau, totodată, și doi unchi care aveau grade înalte în armată. Statutul familie Gheorghiu era unul favorabil, la nivel local cel puțin, iar M. Gh. Bujor a putut să-ți dezvolte calitățile intelectuale într-un mediu nu neapărat ideal, dar oricum propice formării sale. Școala primară, gimnazială, liceul cât și studiile superioare le-a urmat în orașul natal, unde intră pentru prima dată în contact cu ideologia socialistă.  În cadrul Universității „Al. I. Cuza” din Iași, urmează cursurile facultății de drept și facultății de filozofie, frecventând și cursurile de științe ale naturii. Începe să ia parte la întrunirile Cercului de studii sociale din Iași, care a format personalități importante ale mediului politic românesc de la începutul secolului XX:, Ion Sion, Em. Socor, V. Gafencu, A. Gusti[3], și este atras de ideologia marxistă și socialistă. Inițiatorii acestui cerc au fost Dr. Litman Ghelerter și Max Vexler.

În adolescență suferă o dramă, într-un interval scurt de timp îi mor o soră de 15 ani, un frate de 19 ani și altul de 23 ani de tuberculoză, apoi mama sa moare la 49 de ani și în doi ani moare și tatăl[4]. Drama îl marchează pe tânărul Bujor și va contribui la formarea sa ulterioară. În plan religios drama adolescentului Bujor îl va duce spre îmbrățișarea ateismului. Stagiul militar îl îndeplinește în cadrul unui batalion de vânători de munte între anii 1901-1902, având în urma instrucției gradul de sublocotenent în rezervă[5]. Debutează ca jurnalist în ziarul „Cronica” publicat la București de către frații Basilescu în anul 1901, continuă să scrie articole pentru această publicație până în anul 1904. În acest moment el este cunoscut doar pe plan local, următorul pas în ascensiunea sa politică este făcut odată cu mutarea sa în București și cu stabilirea legăturilor cu cercul socialist bucureștean. Ajuns la București începe să scrie articole pentru proaspăt reînființata gazetă socialistă „ România muncitoare”, care l-a avut ca redactor șef la început pe Iosif Nădejde-Armașu, plecat ulterior spre ziarul „Adevărul”. În urma debarcării lui Nădejde, Bujor preia poziția vacantă de redactor șef a „României muncitoare”, ziar finanțat de Cristian Racovski, care dorea să strângă în jurul său un grup de socialiști fideli și să refacă Partidul Social-Democrat din România[6]. Duce o activitate intensă publicistică, care îl va propulsa în elita mișcării socialiste. Această ascensiune este confirmată de alegerea sa în timpul conferinței socialiste din 29 iunie – 1 iulie 1907, în cadrul Comitetului Uniunii Socialiste, alături de  I.C. Frimu, C. Racovski, Gh. Cristescu şi N. D. Cocea[7]. Devine și unul dintre membri redacției publicației teoretice socialiste editate la Iași între anii 1907-1908.

În timpul evenimentelor din martie 1907 el publică articole în „ România muncitoare” prin care critică intervenția brutală a armatei la ordinele guvernului și îi apără pe țăranii răsculați. În primul articol care tratează acest subiect, Bujor face un apel către forțele armate să nu mai tragă în țăranii răsculați: „Niciodată gloanțele voastre în pieptul țăranilor asupriți! Trageți în vânt!”, așa se încheie articolul intitulat „Către concediați și rezerviști!”[8]. Alte articole care tratează subiectul și care cer oprirea asupririi țăranilor răsculați și fraternizarea cu aceștia a armatei și populației și în același timp aduc critici clasei burgheze sunt: „ În fața primejdiei…” , „ Destul” și „ Cuvântarea lui M. Gh. Bujor de la mitingul de la 11 martie” , toate publicate în România muncitoare. De partea țăranilor răsculați a fost toată mișcarea socialistă, vocea lui Bujor nefiind singura care a blamat măsurile guvernului liberal. O altă temă centrală a ideologiei socialiste promovate de Bujor a fost introducerea votului universal care a fost dezvoltată de acesta în articole critice la adresa sistemului electoral cenzitar practicat în Vechiul Regat la începutul secolului al XX-lea ca: „ Țara s-a pronunțat” unde concluzia articolului este mai mult decât edificatoare asupra conținutului „ Dacă, deci, țara s-a pronunțat, apoi ea s-a pronunțat, dar nu țara votanților, ci țara cea adevărată și dată la o parte s-a pronunțat cu tărie în contra stăpânirii de clasă și pentru votul obștesc”[9] , alt articol „Colegiul unic” din 1909, ca răspuns la principiul enunțat de partidul liberal, prin care urma să înlocuirea celor trei colegii electorale cu unul singur[10].

Bujor este în acest moment în strânsă legătură cu C. Racovski, cel care mai târziu îl va influența într-o decizie care va duce la arestarea sa ulterioară. Iar la nivelul ideologiei este clar influențat, ca de altfel toată mișcarea socialistă, de Constantin Dobrogeanu-Gherea. Printre funcțiile de conducere care le deține în cadrul mișcării socialiste se numără și cea din cadrul Comitetului de conducere al Uniunii socialiste alături de I.C. Frimu, Gheorghe Cristescu, N.D. Cocea și C. Racovski[11], acest comitet luând ființă prin unificarea cercurilor socialiste din Vechiul Regat. Acest nucleu va milita pentru reînființarea Partidului Social Democrat, acțiune care se va produce în anul 1910, când în urma unui congres partidul este reînființat. Bujor joacă un rol important în pregătirea congresului de reînființare, și primește onoarea de a citi în fața membrilor partidului a programului partidului, numit „Partea Principală” , care prevedea următoarele puncte esențiale: socialismul era rezultatul dezvoltării capitaliste ale țării, partidul luptă pentru apărarea clasei muncitoare, dar el nu tinde la împiedicare dezvoltării capitaliste, fiind o etapă necesară în dezvoltarea României spre socialism[12]. Amprenta ideologică a lui Dobrogeanu-Gherea este cât se poate de clară. Peste 10 ani realitățile socialiste vor fi total diferite, destabilizarea ordinei politice și folosirea tacticilor subversive luând locul acceptării capitalismului ca etapă de tranziție spre socialism. Bujor prezintă și programul agrar al partidului, care este redactat sub supervizarea aceluiași Constantin Dobrogeanu-Gherea, omniprezent în cadrul redactării programului partidului, în calitatea sa de principal ideolog al partidului.  Aceștia ajung la următoarele concluziile:  „ problema agrară are la noi o însemnătate mult mai mare decât în alte țări”, „ rolul țărănimii este cu mult mai însemnat și problema agrară e o problemă de prim rang și care cere o grabnică rezolvare”[13], care de altfel Dobrogenu-Gherea le va prezenta mai pe larg în cartea sa ce va apărea ceva mai târziu în acest an, „Neoiobăgia”.


[1] Petre Pandrea, Memoriile mandarinului valah, Ed. Albatros, București, 2000, p. 409.

[2] Nicolae Copoiu, Mihail Gheorghiu Bujor. Scrieri, versuri și proză, Ed. Minerva, București, 1983, p. 330.

[3] Idem, Mihail Gheorghiu Bujor. Scrieri social-politice (1905-1961), Ed. Politică, București, 1979, p. 12.

[4] Idem, Mihail Gheorghiu Bujor. Scrieri, versuri și proză, p. 330.

[5] Ibidem, p. 337.

[6] Stelian Tănase, Racovski: Dosar secret, Ed. Polirom, Iași, 2008, p. 10.

[7] Nicolae Copoiu, Mihail Gheorghiu Bujor. Scrieri social-politice (1905-1961), p. 14.

[8] M. Gh. Bujor, „Către concediați și rezerviști!, în România muncitoare, Anul III, nr. 2 din 11-18 martie 1907, p. 1.

[9] Idem,Țara s-a pronunțat…”, în România Muncitoare, Anul III, nr. 15 din 17 iunie 1907, p. 1.

[10] Idem,Colegiul unic”, în România Muncitoare, Anul V, nr. 75 din 5 februarie 1909, p. 1.

[11] Nicolae Copoiu, Mihail Gheorgiu Bujor. Scrieri social-politice (1905-1961), p. 25.

[12] Ibidem, p. 26.

[13] Ibidem, p. 28.

 
 

Statutul Uniunii Tineretului Comunist (1925) II

Aioanei D. Alexandru

Facultatea de Istorie, U.A.I.C.

„4. Organizații locale

29) Organizația locală se compune din toate nucleele dintr-o localitate. Organizația locală este condusă de către un comitet local compus din 3 până la 5 membri.

30) Comitetul local se alege la Conferința locală, care este compusă din delegați ai tuturor nucleelor din localitate.

31) Conferința locală are loc lunar.

32) Comitetul local alege în sânul lui un secretar și repartizează răspunderile între membrii comitetului.

33) Comitetul local conduce și controlează întreaga activitate a organizațiilor din localitate și este direct responsabil pentru această activitate față de Conferința locală și organele superioare.

34) Comitetul local ține săptămânal ședințe și trimite lunar rapoarte morale și materiale, amănunțite și în scris organului superior apropiat, cu care țin o legătură trainică.

5. Organizația regională

35) Organizațiile locale dintr-o regiune din punct de vedere teritorial, politic și economic formează Organizația Regională, condusă de un Comitet regional (C.R.) compus din 5-7 membri care se aleg la Conferința regională.

36) Comitetul regional alege în sânul lui un birou permanent de 3 membri din localitate unde este sediul Comitetului regional.

37) Biroul Comitetului regional ales trebuie să fie aprobat de către Comitetul Central.

38) Conferința regională este compusă din delegați ai tuturor organizațiilor locale dintr-o regiune și se întrunește odată la o lună.

39) Se pot convoca și conferințe extraordinare în caz că majoritatea organizațiilor locale din această regiune sau C.C. vor cere aceasta.

40) Comitetul regional are ședințe plenare în fiecare lună, iar biroul regional (B.R.) în fiecare săptămână.

41) Comitetul regional conduce și controlează toată activitatea organizațiilor din regională este responsabil pentru activitatea lui față de Conferința regională și de C.C., trimite lunar rapoarte morale și materiale amănunțite și exacte și susține legătura trainică cu C.C.

6. Organizația subregională

42) Regionalele mai mari, pentru înlesnirea controlului și conducerii, au drept de a înființa una sau mai multe subregionale.

43) Subregionala este compusă din câteva localități în apropiere una de alta, împreună cu nucleele de moșii sau sate dimprejurul acestor localități. Subregionala este condusă de un Comitet subregional de la 3 până la 5 membri, care este ales la conferința subregională.

44) Conferința subregională are loc odată la 2 luni și este compusă din delegațiile organizațiilor locale din această subregională.

45) Organizațiile locale dintr-o subregională au legături cu Comitetul regional numai prin Comitetul subregional.

46) Organizația locală unde este Comitetul subregional n-are un comitet local și este condusă direct de Comitetul subregional.

47. Comitetul subregional execută hotărârile organelor de mai sus și conduce activitatea în subregională. Comitetul subregional ține ședințe săptămânal și ține o legătură trainică cu Comitetul regional, căruia îi trimite lunar rapoarte.

7. Comitetul Central

48) La conducerea întregii activități a U.T.C.R. stă Comitetul Central (C.C.). C.C. conduce și reprezintă Uniunea, organizează toate organele Uniunii și distribuie forțele de muncă.

49) Comitetul Central se alege de Congresul General al Uniunii și numărul membrilor săi îl hotărăște Congresul.

50) C.C. alege din sânul lui un birou permanent (B.C.) din care și un secretar general. B.C. conduce întreaga muncă în intervalul dintre două ședințe ale C.C.

51) B.C. împarte între membrii săi munca.

52) C.C. ține ședințe plenare o dată la două luni. În caz că B.C. consideră necesar sau la cererea majorității membrilor din C.C., se va convoca o ședință extraordinară.

53) C.C. este dator a trimite lunar un raport amănunțit Federației Balcanice a Tineretului Comunist, și prin aceasta I.C.T. și a susține cu acestea o legătură trainică.

8. Congresul general al Uniunii

54) Organul general al U.T.C.R. este Congresul general al Uniunii, care se convoacă regulat o dată la 2 ani, imediat după Congresul Mondial al I.C.T.

55) Cu aprobarea Comitetului Executiv al I.C.T., C.C. poate convoca un Congres extraordinar.

56) Congresul general al Uniunii este compus din delegați ai tuturor regionalelor, care au dreptul la un delegat pentru fiecare 50 de membri la curent cu cotizația.

57) La trimiterea delegațiilor la Congres și la stabilirea numărului lor C.C. va lua în considerație situația politică și industrială a regiunii.

58) Congresul general: a) ascultă raportul Comitetului Central, b) ia hotărâri în toate chestiunile, C alege Comitetul Central.

9. Conferințele Uniunii

59) Între două Congrese generale ale Uniunii, C.C. în înțelegere cu C.E. al I.C.T., convoacă o conferință a Uniunii.

60) Modul de delegare îl stabilește C.C.

61) Conferința Uniunii: a) ascultă raportul C.C. b) hotărăște în toate chestiunile, c) completează în caz de nevoie Comitetul Central.

10. Facțiuni

62) În acele instituții și organizații (școli de ucenici, sindicate, organizații sportive, culturale, ale tinerilor țărani, ale tineretului social-democrat) unde sunt tineri muncitori sau țărani și în care sunt tineri muncitori pentru a întări influența Uniunii, organiză fracțiuni pentru câștigarea și conducerea acestor muncitori și țărani.

63) Fracțiunile sunt compuse din toți membrii Uniunii, care sunt membrii acestor organizații. În organizațiile potrivnice, unde fracțiunile au sarcini foarte grele, se trimit elementele cele mai experimentate și încercate.

64) Fracțiunile nu sunt organizații de bază ale Uniunii, ci numai o formă de organizare ajutătoare.

65) Fracțiunile stau sub directa conducere a C.L. Acele fracțiuni care au un caracter central stau sub conducerea C.C.

66) Fiecare fracțiune are la conducerea sa un secretar sau un birou compus din 3-5 membri. Aleși la ședința fracțiunii.

67) Nucleul nu are dreptul de a controla activitatea membrilor săi în fracțiuni.

68) Toate chestiunile care se ivesc în organizațiile unde există fracțiuni ale Uniunii, trebuie să fie discutate mai înainte la ședințele fracțiunii și apoi luate hotărâri precisa și clare. Fracțiunea popularizează aceste hotărâri și luptă pentru înfăptuirea lor.

69) În fracțiuni trebuie să existe o unitate de acțiune și o disciplină revoluționară.

11. Legături organizatorice cu P.C.R.

70) Legătura organizatorică între U.T.C.R. și P.C.R. este reprezentarea reciprocă a delegațiilor de jos în sus – de la un nucleu până la C.C. și în fracțiuni.

12. Mijloacele materiale

71) Fiecare membru al Uniunii este obligat a plăti regulat, lunar, cotizațiile sale. Cotizația pentru un lucrător este de 10 lei pe lună, iar pentru un ucenic de 5 lei.

72) Membrii lipsiți de lucru sau plecați în armată sunt scutiți de plata cotizațiilor, dar sunt considerați ca membri.

73) Comitetele regionale, subregionale sau locale au dreptul de a înființa cotizații extraordinare.

74) Din cotizații, 20% aparține nucleului, 30% Comitetului local, 25% Comitetului regional și 25% comitetului central.

75) Membrii care, fără nici o motivare, nu plătesc trei luni cotizațiile lor, sunt considerați ca ieșiți din Uniune.

13. Disciplina și conspirația

76) Sarcina cea mai importantă a fiecărui membru și organizații este păstrarea celor mai stricte discipline revoluționare.

77) Abaterile de la disciplină vor atrage după sine măsuri imediate de pedepsire din partea organelor respective.

78) Măsurile de pedepsire a organizațiilor sunt: votul de blam, suspendarea comitetului și numirea unui nou comitet, dizolvarea organizației și clădirea unei noi organizații.

79) Măsurile de pedepsire a membrilor sunt: votul de blam, suspendarea din funcțiune, excluderea pentru un anumit timp, excluderea definitivă, etc.

Aceste măsuri de pedepsire vor fi hotărâte și aplicate de organele superioare

80) Excluderea definitivă poate fi hotărâtă numai de către C.C. Organele subordonate pot suspenda un membru și propune C.C. excluderea lui.

81) Cei excluși din Uniune au drept de apel la Congresul general, iar cei suspendați – la conferința respectivă și la organul apropiat superior.

82) Membrii Uniunii, care sunt și membri ai P.C. excluși de partid și vice-versa, încetează automat a fi membri ambelor organizații.

83) Fiecare membru și organ în mișcarea ilegală este obligat a se comporta în cadrul normelor de conspirație. Abaterea de la acestea este considerată ca o indisciplină.

84) Cele mai importante măsuri de conspirație sunt următoarele:

a) necunoașterea organelor superioare, b) păstrarea la loc sigur a arhivei, c) aranjarea cu precauțiune a ședințelor și întrunirilor și d) în general cea mai mare precauțiune în acțiune pe teren.

14. Numiri

85) În situația mișcării ilegale, organul imediat superior are dreptul de a numi organele de sub conducerea lui, în caz va fi imposibilă convocarea conferinței respective.

86) Organul imediat superior are drept de a anula sau modifica hotărârile organelor subordonate, dacă sunt în contrazicere cu linia de conduită și cu hotărârile luate de el.

15. Presa

87) Toată presa U.T.C.R. este centralizată în mâinile C.C. și este condusă de el.

88) Presa nucleului (ziarul de nucleu, ziarul de perete) este sub conducerea și în mâinile localului însuși. Ea este ajutată de organele superioare.

89) Fiecare membru al Uniunii este obligat a fi abonat la presa Uniunii cât și a P.C.

90) U.T.C. colaborează în mod activ la presa internațională.

16. Legăturile internaționale ale nucleelor

91) Nucleele bine dezvoltate pot intra în legătură cu nuclee similare din alte țări.

92) Legătura se face numai prin C.C.

93) Nucleele de întreprindere care au legătură sunt obligate a trimite regulat și des corespondență ziarelor lor, informațiuni și a se sprijini unul pe altul.

17. Organizațiile de copii

94) Fiecare organizație locală trebuie să organizeze organizații de copii ai muncitorilor și țăranilor, sub directa conducere a C.L.

95) În acest scop fiecare C.L., va crea un resort: activitatea în rândul copiilor.

96) În organizațiile și instituțiile mele unde sunt copii de muncitori sau țărani (orfelinate de război, grădini de copii etc.) Uniunea organizează fracțiuni.

18. Diverse

97) Fiecare membru este obligat să cunoască Statutul Uniunii.

98) Acest statut este provizoriu, până la aprobarea C.E. al I.C.T.

99) După aprobarea de către C.E. al I.T.C. – Statutul nu mai poate fi schimbat decât de Congresul general sau conferința Uniunii.

100. Ca o completare a acestui statut se va elabora un regulament și instrucțiuni.”

 

 

 

 

PROTOTIPUL FAMILIEI ROMÂNEŞTI SUB REGIMUL COMUNIST (1965-1989) II

Mia Macavei

Facultatea de Istorie și Filosofie, U.B.B.

Ceauşescu urmărea să creeze un nou „neam bun” pentru toată populaţia ţării, motiv pentru care normele şi valorile statului au fost reproduse şi redate în „Codul principiilor şi normelor muncii şi vieţii comuniştilor, ale eticii şi echităţii socialiste”. Ca urmare a acestui nou cod al eticii comuniste, copii trebuiau socializaţi în cadrul familiei în confirmitate cu normele prevăzute de acesta, ereditatea determina statutul cetăţenilor socialişti. Trecutul familiei trebuia să corespundă noilor norme, mai ales acum când individualitatea persoanei era legată de mediul familiei, altfel orice cetăţean care nu se încadra în acesti parametri era stigmatizat. Căsătoria timpurie a fost ridicată în slăvi, iar dificultăţile legate de obţinerea divorţului constrângeau familile să rămână unite.

„Reconstrucţia politică a familiei” a fost o componentă esenţială a transformării socialiste, astfel că atunci când realizarea acestui scop a fost necesară şi au fost elaborate legi, decrete sau acte normative, care în mare parte erau identice, doar instituţiile care le emiteau erau diferite. Aceste prevederi erau importante în îndeplinirea dezideratelor noului regim, acestea au vizat aspecte ce ţineau de familie, relaţii între sexe şi generaţii etc. Aceste acte au continuat să reglementeze constant instituţia familie şi au fost introduse, încă din 1953, în Codul Familiei. Dezideratul regimului comunist era evidenţierea „superiorităţii” familiei comuniste. Aceasta era considerată „celula de bază a societăţii” şi trebuia să fie un model de convieţuire, „primul cadru de formare şi educare a omului nou”[1].

Politica demografică a fost lansată încă de la mijlocul anului 1966, în linii mari urmărindu-se combaterea divorţului şi măsurile economice de stimulare a natalităţii, toate lansate în cadrul Conferinţei Naţionale a Femeilor. În cadrul acestei conferinţe Ceauşescu se angajează în luarea unor măsuri ce vizau creşterea natalităţii, măsuri ce se vor concretiza în Decretul 770 din 1 decembrie 1966[2]. Acest Decret însă „a pătruns foarte adânc în viaţa familiei şi a femeii însăşi, în intimitatea ei. Femeile au trăit în frică, în frica de vecini, de doctori, de moarte, de o altă sarcină, de păcat, de viaţă intimă cu soţul lor”[3]. Între 1966 şi 1989 s-au aplicat strategii demografice indentificate şi împărţite în trei perioade legislative (1966-1973; 1974-1983; 1984-1989), însă piesa de rezistenţă a constituit-o interzicerea avortului, care a avut un efect negativ nu doar asupra fizicului, ci şi psihicului femeilor.

Privite din perspectiva valorificării familiei, amestecul între măsurile pronataliste şi cele de interzicere a avortului aveau o anumită coerenţă ideologică, la fel ca şi atenţia acordată păstrării unităţii familiei. În interesul acesteia din urmă, divorţul a reprezentant un important aspect al activităţii legislative[4], astfel că prin decretul 779/1966 a fost reglementat şi acest „mic” aspect al vieţii de familie. Au fost introduse măsuri care să îngreuneze obţinerea divorţului şi s-a afirmat că scopul acestui decret este de a menţine familia unită, fiind trecut cu vederea preţul plătit de parteneri.

Conţinutul decretului din 1966 a legiferat practic raţionamentul oficial în legătură cu avortul, astfel că preocuparea arătată pentru „sănătatea femeii a servit pentru a impune statutul special pe care statul urma să-l atribuie tot mai insistent femeii, şi anume acela de mijloc naţionalizat de creştere a reproducerii[5]. Era pentru prima dată când creşterea populaţiei era prezentată ca obiectiv politic legitim. Toate aceste măsuri concretizate prin legi şi decrete au trasat câteva mari direcţii, iar ele au oscilat în funcţie de obiectivul pe care îl aveau în vedere: familia, femeia-mamă, copilul, instituţiile de creştere şi educare a copiilor, etc.[6].

Următoarea etapă a politicii demografice a regimului a început după 1974. Prealabil în 1973 în discursul lui Nicolae Ceauşescu de la Conferinţa Naţională a Femeilor, acesta sublinia că: „O îndatorire de interes naţional este ocrotirea şi consolidarea familiei, dezvoltarea conştiinţei răspunderii acesteia pentru creşterea unui număr mai mare de copii, pentru formarea unei generaţii sănătoase, robuste, profund devotate cauzei socialismului, femeile au în această privinţă un rol deosebit şi o misiune nobilă”.

Pentru a încerca să submineze strategiile folosite de populaţie în „planificarea” familiei, guvernul a început o agresivă campanie propagandistă însoţită de diverse manevre administrative. Prin intermediul acestor stimulente, de natură financiară, materială sau pshihologică, se urmărea asigurarea unui sprijin femeilor şi familiei, efectul lor fiind mai degrabă unul simblic decât material. Prevederile legilor în domeniul social-familial aveau drept obiectiv recompensarea famililor care îşi îndeplineau obligaţiile patriotice prin creşterea şi educarea copiilor în folosul naţiunii, şi nu în ultimul rând au fost apreciate eforturile femeilor care pe lângă rolul de muncitoare şi soţie îşi îndeplineau şi rolul de mamă.

Cea de-a treia etapă a aplicării politicii demografice avea să se dovedească mult mai agresivă, deoarece s-a recurs, de data aceasta, la implementarea unor măsuri represive. Astfel că, Decretul 770/1966 a fost din nou modificat, iar conotaţia etică a noţiunii de „mamă” a fost redefinită. Accentul în cadrul acestei etape a căzut în special pe rolul de mamă a femeii, iar celelalte două ipostaze prezente în cadrul primei etape a politicii regimului comunist au fost   eclipsate. În România lui Nicolae Ceauşescu, valorile familiale au fost dictate politic şi exprimate legislativ. Pronatalismul a fost o „trăsătură intrinsecă a naţionalismului comunist a lui Ceauşescu şi a furnizat mijloacele prin care trebuia asigurată şi garantată popularea României[7].

Statul comunist a încercat permanent să îşi legitimeze politica demografică pe baza tradiţiilor poporului şi ale familiei româneşti. În urma indicaţiilor primite de la centru, mass-media ascundea în spatele unor titluri cu impact, informaţii medicale privind relaţiile maritale sau efectele avortului. Cuplurile erau informate în legătură cu binecuvântarea procreării şi efectul ei în reproducerea specilor, se editau broşuri cu privire la relaţia dintre sănătate şi demografie, cu privire la armonia maritală sau consecinţele avortului, urmărindu-se prea mărirea minunatei tradiţii româneşti a casei pline de copii, casă care era asemuită cu statul. Politica pronatalistă a fost o realitate crudă care a avut repercursiuni asupra tuturor aspectelor vieţii de familie, multe dintre acestea fiind negative şi lăsând urme care nici măcar cu trecerea timpului nu au putut fi şterse sau estompate. Deşi s-a încercat o muşamalizare a efectelor negative care s-au succedat datorită emiterii unor legi restrictive, această politică demografică a lăsat răni deschise, nevindecate şi dureroase atât asupra psihicului femeilor cât şi în cadrul familiei.


[1]Corneliu Pădurean, „Motive de divorţ în timpul regimului comunist din România. Cazul oraşului Arad” în Om şi societate. Studii de istoria populaţiei României (sec. XVII-XXI), coord. Sorina Paula Bolovan, Ioan Bolovan, Corneliu Pădurean, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2007, p. 503.

[2]Diana Covaci, „Propaganda pronatalistă în paginile Almanahului Femeia”  în Om şi societate. Studii de istoria populaţiei României (sec. XVII-XXI), coord. Sorina Paula Bolovan, Ioan Bolovan, Corneliu Pădurean, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2007, pp. 526-527.

[3]Elena Bărbulescu, „Femeia şi avortul în perioada 1966-1989” în Anuarul de Istorie Orală, nr 1/1998, Editura Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1998, p. 192.

[4]Gail Kligman, op. cit., p.61.

[5]Gail Kligman, op. cit., p.65.

[6]Diana Covaci, op. cit., p. 529.

[7]Ibidem

 

O nouă apariție editorială referitoare la diplomație și dimplomați în mediul românesc