RSS

Arhivele lunare: Mai 2011

Socialismul si infiintarea Partidului Comunist in Franta

Gheorghiu Mihaela

Facultatea de Istorie, Univ. „Al. I. Cuza”,

Organizarea politică a clasei muncitoare franceze cunoaşte un moment decisiv în 1905 odată cu crearea partidului socialist unit, SFIO. Până atunci, mişcările socialiste au fost dominate de ideile anarhiste sau descentralizate ale lui Prudhon, Cabet sau Fourier.

În 1879 a fost fondat Partidul muncitoresc francez al cărui programă a fost în mare parte scrierile lui Marx şi Engels, acestea opunându-se concepţiei lui August Blanqui. SFIO se afirmă imediat ca un partid revoluţionar, având ca obiectiv ruperea de capitalism şi punerea în funcţie a unei societăţi colective. Comunismul, în Franţa, a luat forma unei grefe marxiste-leniniste pe suportul unor mişcări muncitoreşti şi socialiste dinainte de 1914. SFIC (section francaise de l’internationale communiste) care a luat naştere la congresul de la Tours în decembrie 1920 prin dezmembrarea SFIO este la originea unei culturi politice bazate, pe de-o parte pe condamnarea capitalismului, şi pe de altă parte pe edificarea unui „socialism ştiinţific”. Partidul aplică de acum înainte instrucţiunile comunismului internaţional.

În 1929 social democraţia nu este decât social-fascismul , SFIO vede ca ploua asupra sa expresii răzbunătoare care nu lasă fără răspuns. Aderarea la programul Adunării populare şi susţinerea guvernului socialist de Léon Blum în 1936 răspund în aceeaşi manieră strategiei internaţionale de la Moscova. În 1932 PCF a avut doar 8% din voturi, iar în 1936 a avut 15 %, în revanşă faţă de radicali care au avut 19 % din voturi în 1932 şi 14 % în 1936.

În 1947, Partidul Comunist Francez, care urma să preia puterea, adoptă ordinul Kominformului de a face parte din câmpul anti-imperialist și democratic pentru a lupta contra imperialismului american, aliații săi francezi și englezi și socialiștii de dreapta înaintea Angliei și a Franței.

PCF aprobă intervenţia sovietică în Ungaria din 1956, şi intrarea trupelor în Cehoslovacia. Devotamentul militanţilor, funcţionarea impertuabilă a aparatului, impactul electoral al PCF cât și sprijinul constant adus de către sindicat a permis menținerea forţei politice a comunismului francez. Acest partid a trăit prin obsesie, prin memoria partidului bolşevic al lui Lenin, a fost consacrat în disperare pentru a se auto-conserva chiar prin mărunţirea bazei sociale şi prin prăbuşirea sa morală.

Anunțuri
 

Festivalul studentilor fara studenti

Marian Hariuc

Anul 2011 a reprezentat primul în care am avut ocazia de a simţi bucuria unei sărbători studenţești. Speram ca aceste momente să mă determine să conștientizez importanţa unei perioade din viaţă cu care nu mă voi mai întâlni. Nu intenţionez să condamn ceea ce am văzut, ci doar să exprim propriile nemulţumiri care, de altfel, le-am împărtășit cu mulţi alţi tineri care au trecut în ultimele zile pe lângă Casa de Cultură a Studenţilor. Nu știu foarte multe despre organizarea Festudius 2011 și în mod normal, părerea mea nu ar trebui să depindă de persoanele care s-au ocupat ca acest spectacol să atragă cât mai mulţi tineri. Am încercat să îmi temperez uneori atitudinea poate prea subiectivă, dar nemulţumirea provocată de lipsa studenţilor de la aceasta sărbătoare m-a făcut să înţeleg că sunt student și trebuie să mă intereseze de ce tinerii nu mai gustă astfel de petreceri devenite deja tradiţionale.

În momentul în care reprezentanţii mai multor grupuri urcă pe scenă și își exprimă nemulţumirile faţă de organizare sau chiar de “manelizarea” Festudius, deja există o problemă. Studenţii nu se simt bine într-un loc în care există datorită lor. Am privit în jur și treptat, am realizat că încep să mă simt ca la un festival mărginaș al orașului și nu în faţa Bibliotecii Central Universitare sau lângă statuia lui Mihai Eminescu. Practic, persoanele din jur m-au făcut să mă simt din ce în ce mai “minoritar”.

Cei responsabili de organizare ar trebui să se întrebe mai întâi ce au făcut pentru a atrage tineretul la distracţie și să conștientizeze că au o responsabilitate mult mai mare decât amplasarea unei scene și aducerea unor invitaţi. În ultimul caz, tind să cred că încă din prima zi a Festudius, au avut un succes mult mai ridicat în rândul unei alte categorii decât cea reprezentată de către studenţi. În ciuda tinerilor îmbrăcaţi în costume populare românești prezenţi pe scenă, dovadă ce reflectă adevărata bucurie de care un tânăr român ar fi trebuit să aibă parte, eu întâlnesc aceleași feţe neprimitoare și care nu cred că stau într-un cămin universitar și așteaptă de un an astfel de momente. Să nu uităm că vorbim de o minoritate naţională care se poate adapta în orice fel de medii sociale, inclusiv cel studenţesc și indiferent de părerile altora.

Având în vedere că este pentru prima dată când cunosc astfel de dezamăgiri, sper, totuși, ca anul viitor, sărbătoarea studenţilor să le aparţină în totalitate lor, se nu se mai producă confuzii de valori, iar aspectul cultural să devină mai prezent în programul Festudius.

 
 

Recurs la Podul de Flori

Alexandru D. Aioanei

Podul de flori, momentul care stârnește mereu discuții aprinse în jurul întrebării: cum de a avut loc și ce semnificație mai are astăzi? a fost situat într-o schemă de interpretare oarecum diferită la dezbaterea, Podul de flori între entuziasmul de moment și efectul de durată, ce a avut loc la Muzeul Unirii, fiind organizată de Cercul de Istorie Contemporană și A.T.R.G.

Adoptând o atitudine distantă și obiectivă, fără sentimentalism și nostalgie, cei doi invitați au stabilit responsabilități și cauze ale evoluției sinuoase a relațiilor României cu Republica Moldova. Ei au dezmințit ipoteza că la Podul de Flori s-a pierdut o ocazie, de altfel,  istoricul Cătălin Turliuc, unul din invitați, la o întrebarea despre cum a fost posibil acel 6 mai 1990, a răspuns că trebuia găsită o soluție prin care să treacă Prutul cele câteva mii de turiști străini din iarna lui 1989, fără complicații diplomatice și vamale. Însă tot Cătălin Turliuc a afirmat, vis-a-vis de atitudinea actuală a românilor și a clasei politice de la noi față de Republica Moldova și față de cetățenii ei „să nu uităm de ei, să nu judecăm fără să înțelegem și să nu uităm că vom da seamă”. De asemenea, istoricul Gheorghe Iacob a afirmat că în situația în care devii tot mai minoritar în propria țară, „trebuie schimbată atitudinea pentru că basarabenii au mai multe valori decât am crezut și care trebuie valorificate”. Când românii dau dovadă de resemnare „avem nevoie de sângele proaspăt al basarabenilor”, a afirmat istoricul ieșean.

Din discuție nu putea să lipsească problema unirii, față de care au prezentat rezerve ambii invitați chiar dacă în doze diferite. Dacă Gheorghe Iacob a afirmat că, apropierea Republicii Moldova de Uniunea Europeană și schimbarea atitudinii României ar fi o soluție, Cătălin Turliuc crede mai mult în sfârșitul lumii în 2012 decât în revenirea Chișinăului în componența României.

La final concluziile invitaților au fost că Podul de Flori reprezintă acum un capital simbolic, ce nu trebuie pierdut și care trebuie valorificat ca atare pe ambele maluri ale Prutului, mai ales în contextul crizelor identitare prin care trec cele două state.

 
 

Podul de flori la 21 de ani

Alexandru D. Aioanei

La 21 de ani de la acel 6 mai 1990 când Prutul a unit pentru prima dată după 50 pe românii de pa malurile sale, despre cea ce a rămas în amintirea contemporanilor drept Podul de flori se știu foarte puține lucruri. Nici o umbră de emoție nu mai stârnește astăzi în rândurile tinerilor, și nu numai, cea ce altădată i-a făcut pe români să se prindă în horă la mijlocul râului. Ca tineri, ca români, ca studenți avem datoria, în această perioadă a egoismului și individualismului, să aducem în atenția celorlalți momentele când entuziasmul, bucuria revederii și speranța unui viitor comun erau prezente în mintea și în inima tuturor. Podul de flori a fost speranța unei generații și este deziluzia alteia. Sute de mii de români au trecut Prutul în 1990 sub un imbold interior greu de explicat, tocmai de aceia la întrebarea, „ce a stins această credință?”, va fi tot mai dificil de oferit un răspuns.

Unde este speranța părinților, cum se raportează tânăra generație la evenimentele din trecut, mai au momentele de unitate un ecou în zilele noastre? Evenimentul este trecut cu vederea din neglijență sau intenționat? Care este importanța podului de flori pentru generația actuală și pentru cele viitoare? Cum se explică faptul că în ciuda unor regimuri democratice existente în Republica Moldova și România liniile de evoluție se depărtează tot mai mult? La aceste întrebări dar și la altele vom încerca să oferim un răspuns în cadrul dezbaterii Podul de flori între entuziasmul de moment și efectul de durată, organizată de Cercul de Istorie Contemporană, Asociația Tinerilor Români din Afara Granițelor și Muzeul Unirii, avându-i ca invitați pe prof. univ. dr. Gheorghe Iacob de la Universitatea „Al. I. Cuza” și dr. Cătălin Turliuc de la Institutul de Istorie „A. D. Xenopol”. Evenimentul va avea loc miercuri 4 mai orele 13.00 la Muzeul Unirii, strada Lăpușneanu.

 
 

„Primul 1 Mai liber”

Aioanei D. Alexandru

Numirea guvernului Petru Groza și apropierea victoriei împotriva Germaniei naziste au făcut din data de 1 mai 1945 un prilej pentru comuniști de a și promova imaginea prin mijloace diverse și sub sloganuri mobilizatoare. Presa comunistă prezenta sub titlu „Primul 1 Mai liber” această dată ca o ocazie pentru muncitorime de a-și arăta unitatea și dorința de luptă pentru afirmarea și apărarea drepturilor sale. Sărbătorirea unei victorii anunța noi succese pentru muncitorime printre care dispariția ghetoului și a sârmei ghimpate, aluzie directă la Germania nazistă. Data de 1 mai 1945 era un specială pentru că aducea cu sine victoria împotriva „fascismului” și confirma superioritatea forțelor „democratice” și „progresiste”.

Brusc, acest 1 mai, devine unul al tinereții, al femeii libere și muncitoare și al proletariatului a cărui victorie se întrezărea la orizont. Cu cerul înseninat de înfrângerea nazismului, muncitorimea devenea mai unită, realizând „sarcinile ce li se puneau în dezvoltarea istorică a civilizației”[1]. Această sărbătoare era prilejul ideal de a afișa această unitate de nezdruncinat care era „principalul instrument de luptă pentru distrugerea definitivă a fiare fasciste, pentru triumful deplin al dreptății democratice”. Acest tip de dreptate va ieși la iveală în adevăratul lui sens în procesele politice și sutele de mii de condamnări, atunci când ghetoul și sârma ghimpată nazistă va fi înlocuită cu lagărul și sârma roșie, cu „arhipelagul gulag”.

Pentru comuniști de asemenea 1 mai a fost și o ocazie de a arăta celorlalte forțe politice sprijinul maselor pe care îl aveau noile ideii politice. Toate defilările erau organizate de către Frontul Unic Muncitoresc, evitându-se, pe cât posibil, aluziile la ideile comuniste. Tineretul căruia îi revenea sarcina construirii noii societăți era mobilizat prin diverse moduri, concursuri sportive, defilări, pentru a promova ideile și principiile așa-zis „progresiste”. Acest 1 Mai și modul cum a fost el folosit de către comuniști avea menirea de a pune în contrast lumea nazistă sau fascistă care apunea cu lumea socialistă, victorioasă care renăștea din propria cenușă. O lume socialistă care trebuia exportată cu orice preț pentru a bucura cu binefacerile sale și alte zone proaspăt ieșit de sub aripa fascismului.


[1] Lupta Moldovei, an I, nr. 8, 1 mai 1945.