RSS

Suferintele romanilor si pierderea Basarabiei

03 Iun

 Vitcu Andrei

Facultatea de Istorie

Universitatea „Al. I. Cuza”

            Războiul din 1806-1812 a fost întreprins de ruşi pentru a scăpa  Ţările Române de jugul şi asupririle turcilor ceea ce era mai mult un scop de suprafaţă. În perioada 1806-1812 de ocupaţie rusească, guvernul central rus urmărea încorporarea desăvârşită în Imperiul ţarist a Munteniei şi Moldovei.

De îndată ce domnul Moldovei, Alexandru Moruzzi şi-a părăsit scaunul, acesta a fost încredinţat de către ruşi lui Alexandru Ipsilanti (acesta fusese numit domn şi în Ţara Românească).

Noul domn, Alexandru Ipsilanti, a fost imediat însărcinat de ruşi să întocmească o oştire de  oameni de ţară ce trebuia să fie îmbrăcată într-o uniformă  verde şi să poarte numele de dragoni manedoni (nu se ştie pentru ce acest nume) cu scopul de a asigura liniştea ţării “într-această oştire erau fel de fel de limbi: arnăuţi, greci, sârbi, români de ţară, nemţi, unguri, adunătură de felurimi de oameni blestemaţi, curată ceată de tâlhari care pe unde ajungea gemea pământul”[1].

Soldaţii se înrolau numai pentru a pune mâna pe leafă, retrăgându-se imediat ce zăreau duşmanul. Pentru aceasta ruşii îi băteau cumplit împlinind numărul de lovituri regulamentare chiar şi atunci când aceşti nenorociţiţi încetau din viaţă. Generalul suprem, Michelson, şi ajutorul său Milaradovici, au cerut lui Ipsilanti 80 de pungi cu bani, drept recompensă pentru ostenelile lor. Dar Ipsilanti le-a refuzat darul cerut întrucât el nu putea încasa nici o contribuţie într-o ţară care constituia o pradă bună pentru ruşi cât şi pentru turci.

În urma ameninţărilor pe care le-a primit. Ipsilanti speriat, a fugit în Rusia la Sankt Petersburg  unde s-a  plâns  contra  purtării  generalilor ruşi;  aceasta  a atras rechemarea lui

Michelson în Rusia unde dizgraţiatul împăratului s-a sinucis. Ipsilanti nu s-a mai întors din Rusia, iar ruşii profitând de aceasta au improvizat în Ţările Române o nouă ocârmuire, sub doi înalţi dregători ruşi, unul președinte cu reşedinţa la Iaşi, celălalt vicepreşedinte cu sediul la Bucureşti.

Divanurile celor două Ţări Româneşti, au fost păstrate sub numele de comitete şi puse sub ordinele celor doi dregători ruşi. De fapt, în visteria ţării era un mare haos, cei răspunzători cu resursele financiare ale Moldovei, ca de altfel şi al Ţării Româneşti, urmau întocmai toate ordinile primite de la noua conducere. Astfel, ocârmuitorii ruşi, aveau mare grijă de aceşti bani şi pentru a-i folosi în scopurile noii ocupaţii, nu numai în interes propriu.

Înainte ca urmaşul lui Michelson, Prozorovski, să-şi fi luat comanda în noua funcţie, turcii au trecut Dunărea şi, îndreptându-se către capitală au provocat o emigrare a populaţiei speriate spre “Ţara Ungurească”. Toate acestea nu erau decât relele nedespărţite de starea război în care se afla ţara, dar stăpânirea rusă ce abia începea, le-a rezervat românilor şi alte suferinţe. Acestea au fost provocate, ca şi războiul din 1774, de nevoile armatei dar într-o proporţie mult mai însemnată, deoarece trupele ruseşti în loc de a trece doar prin Moldova şi Valahia spre Turcia au staţionat pe teritoriul lor răstimp de 6 ani, în decursul căruia poporul român a fost nevoit să suporte aprovizionarea trupelor și nelegiuirile la care se dedau soldații ruși.

Pentru întărirea punctelor strategice pentru noua stăpânire a fost folosită o „nesfârşită mulţime de braţe”[2]. Astfel, generalul Zass, după ce i-a alungat pe turci din Hotin, a dat ordin prefecţilor ţinutului de a trimite un număr de salahori pentru a săpa un şanţ în jurul cetăţii şi de a contribui la reparaţii. Fiind iarnă, acei nenorociţi salahori, lucrau ziua sub loviturile biciului rusesc şi petreceau noaptea închişi în biserici sau ocoale pentru a nu fugi “udaţi până la oase, lipsiţi de foc şi hrană, ei au pierit cu mile”[3].

Din 2.000 de luptători întrebuinţaţi la fortificarea Hotinului, 400 au murit în câteva zile. Transporturile necesare armatei ruse, au constituit o adevărată calamitate pe capul românilor. În 1811, preşedintele guvernului provizoriu rus a cerut divanului Moldovei 15.000 de care. În afară de aceste cereri, zise regulate, locuitorii erau supuşi la tot felul de prădăciuni, de secătuiri şi spolieri, care îi aduceau în cea de urmă mizerie.(foto http://www.oastea.army.md/?action=show&cat=191&obj=372)

Un raport al lui Meriaje, delegatul francez la negocierile începute pentru încheierea păcii, spunea că “Moldova, ca de altfel şi Ţara Românească, erau de o rodire minunată, ele erau acoperite de turme, dar armata rusească le-a mâncat aşa de rău că la începutul lui 1809, ele nu mai înfăţişau decât închipuirea unui deşert şi armata rusă era nevoită să-şi tragă proviziile din ţările de la nordul Nistrului şi din Odessa”[4].

Iată pentru ce “sărmanii români doreau să vadă cât mai curând armatele ruse departe de nenorocita lor de ţară”[5]. Ruşii nu cereau însă de la aceste ţări numai muncă pentru nevoile războiului, ele mai impuneau şi dări de bani, al căror nume depăşeau puterile lor. Astfel, în afară de cele 80 de pungi cu bani, pe care generalii ruşi le-au încasat fără nici o îndoială din visterie, după fuga lui Ipsilanti, Miloradovici a cerut  regulat, în  fiecare lună, suma foarte însemnată pentru acele timpuri de 4.000 de galbeni, motivând că avea nevoie de ei pentru a-i spiona pe turci.

Ruşii au mai cerut bani şi pentru construirea unor spitale, o dare de acest fel a fost impusă negustorilor. Faţă de împotrivirea acestora, ruşii au găsit şi modalitatea de a-i determina să o accepte, răspândind vestea îngrozitoare pentru majoritatea lor, că o parte din ei, care au fost puşi în căruţe de poştă în noaptea de 21 august 1811, au fost trimişi în Siberia[6]. Metoda ruşilor i-a determinat pe negustori să-şi deschidă prăvăliile în faţa lor. O altă cerere lovea în boieri şi cler, de la care s-a pretins suma de 1.200.000 lei “fiecare boier având de plătit în raport cu veniturile şi dregătoria sa”[7].

În ziua de 25 aprilie 1812, la câteva zile înaintea subsemnării păcii, Kutuzov a cerut o nouă contribuţie de 2.000.000 lei şi  Tschitscakoff a adăugat şi el, în cursul lunii iunie 1812, contribuţia anuală a fânului, jumătate în natură, jumătate în bani, din care cea de urmă a fost fixată la 2.000.000 lei. În această situaţie “membri divanului şi cei dintâi boieri au ţinut sfat, în urma căruia au trimis o deputăţie amiralului, spre a-i pune în vedere că o asemenea măsură ar sfârşi de pierdut ţara”[8]. După multe discuţii, s-a redus suma în bani la 200.000 lei. Sub ocârmuirea rusească, contribuţiile Moldovei, după socotelile visteriei, s-au ridicat la 300.000 lei, cât fusese mai înainte, la 8.000.000 lei[9].

Rusi, a considerat că implicare în împărțirea dregătoriilor este un mijloc minunat de a-şi face partizani şi a început să profite de asemenea situaţie. Preţioasa cronică a lui Zilot Românul menţiona, asupra acestui lucru următoarele: “Nu era mai puţin ciudat să vezi ce făceau şi boierii cu un nou obicei, cuprinzătoare că cutare, după slujba sa, sau după altă mijlocire, să se suie la treapta cutare; care pitace ajunseră mai la urmă de se vindeau şi pe bani şi era destulă ocară, căci le luau şi toţi mişeii şi oamenii netrebnici”[10].

De asemenea, Rusia încurajat corupţia dregătorilor. Conducerea rusească a numit câte un ofiţer ispravnic pentru fiecare judeţ, alături de alţi doi ispravnici pământeni, prin intermediul cărora trebuia sa se reducă jafurile ce se comiteau. Dar iată că, atât ofiţeri cât şi pământenii numiţi, comiteau împreună aceste delicte. Faţă de faptele lor, nu se putea protesta întru-cât ei reprezentau noua conducere, dar cum erau ofiţerii aşa erau şi generalii, faţă de români, prădători şi corupţi faţă de propria lor ocârmuire.

Astfel generalul Zass a putut să ia recoltele locuitorilor prin dragomanii săi ca apoi să facă raport către împărăţie că le-ar fi cumpărat. Comisarul răspunzător cu alimentarea trupelor căruia îi dădeau o parte din foloase, îi arătau preţurile pe care trebuia să le pună şi care depăşeau cu mult sumele reale. Aceasta nu numai că făcea să se plătească foarte scump din casa imperială, ceea ce primise gratis, dar încă adunând grânele şi vitele de prisos, le îmbarcau la Chilia pe vase negustoreşti şi le vindeau la Odessa.

Când Kuschnikoff a fost numit preşedinte al ambelor divanuri din Moldova şi Muntenia, el şi-a luat ca secretar un boier dintr-o clasă mai de jos pe nume Crupenski, despre care se spunea că “era un om tânăr, subţire la minte, dezgheţat, nemoral şi interesat, care vindea toate locurile de dregători pe bani, pe care le împărţea cu prezidentul”[11]. Visteria avea însemnătatea cea mai mare, alături de vicepreședinția divanului, aceste funcţii aveau venituri însemnate, mai ales cele provenite din acţiuni necinstite, ce se ridicau la cel puţin 40.000 galbeni pe an.

Ruşii au introdus în Ţările Române o monedă falsă impusă ca plată pentru cumpărăturile pe care le făceau, la care se adaugă şi fărădelegile numeroase comise de oştirile muscovite completând până la un punct starea acestor țări sub ocârmuirea ocupaţiilor. Plângerile locuitorilor către comandant, generalul Kutuzov au primit drept răspuns că acestora “li se vor lăsa ochii spre a plânge”. Văzând că ruşii adăugau bătaia de joc la toate nenorocirile pe care le-au adus asupra lor, românii s-au plâns împăratului Alexandru I.

Luând cunoştinţă de îngrozitoarele lor suferinţe, împăratul a ordonat lui Tschitschakoff, care la înlocuit pe Kutuzov în comanda supremă, să ia măsuri pentru împiedicarea neorânduielilor şi fărădelegilor de tot felul care se comiteau în Principate. O astfel de stare de lucruri nu putea inspira românilor simpatii pentru aşa numiţii liberatori. Aducându-şi aminte de suferinţele încercate în vremile războaielor de mai înainte, ei au ajuns să se convingă că stăpânirea rusească nu era menită să aducă pentru ţările lor fericirea aşteptată.

O rană mult mai adâncă ce a afectat pe moldoveni a constituit-o răpirea Basarabiei, un teritoriu atât de însemnat din ţara lor. Dacă luarea Bucovinei, care nu era decât un “petec” în comparaţie cu Basarabia, îi afectase atât de puternic faţă de pierderea Basarabiei ei nu puteau rămâne nepăsători. În acest sens plângerile la Poartă nu au lipsit, iar boierii nu au comis şi cu acest prilej greşeala lui Grigore Ghica ce apărase Bucovina cu atâta ardoare. De această dată, boierii s-au prefăcut a fi apărătorii intereselor Porţii accentuând mai ales asupra pierderii foloaselor pe care turcii urmau să le simtă după luarea celei  mai bune jumătăţi a Moldovei.

Cele 120.000 de kile de grâu care erau procurate în fiecare an turcilor pentru oştirile lor, au fost luate aproape în totalitate din Basarabia, pentru că în restul ţării se cultivau cu deosebire porumb pentru hrana locuitorilor. Din cele 300.000 ocale de unt, pe care turcii le primeau din ţară, 120.000 proveneau din Basarabia, apoi cea mai mare parte a vitelor şi oilor erau crescute în câmpiile ce se întindeau dincolo de Prut. Cedând această parte Rusiei, se micşora negoţul Moldovei, ce consta mai ales în exportul animalelor. Poarta trebuia în aceste condiţii să reducă tributul pentru că ar fi fost cu neputinţă să se ceară de la jumătate de ţară ceea ce mai înainte se lua de pe întregul ei.

Boierii au început astfel de plângeri şi altele chiar la “pragul preputernicei împărăţii” în care spuneau că “precum de la moșii şi strămoşii lor au apucat întregimea Moldovei, aşa să rămână şi de acum înainte, deoarece partea cea răşluită ar fi îndemânarea şi adăpostirea locuitorilor, înlesnirea vieţuirilor şi a hranei îndestulare şi a vitelor păşune, într-un cuvânt tot câmpul şi inima ţării”[12]. Acestea au găsit tot atât de puţin răsunet ca şi acelea ridicate cu prilejul răpirii Bucovinei.

Catastrofa lui Napoleon în Rusia, care a făcut din Alexandru I stăpânul Europei, a împiedicat pentru totdeauna Poarta să revină asupra faptului împlinit. Într-adevăr, Basarabia era pierdută din moment ce vulturul Uralului îşi înfipsese în ea ghearele sale şi rămasul bun al locuitorilor ei era simbolul aceluia pe care ţara o făcea jumătăţii sale însăşi. De atunci Prutul a devenit “râul blestemat ale cărui valuri însemna despărţirea acelui neam”.

 


[1] A.D.Xenopol, Istoria românilor, vol.I, 1890, p.70

[2] Ibidem, p.78.

[3] Idem

[4] P. Cernovodeanu, Basarabia, Drama unei provincii istorice româneşti în context politic internaţional(1806-1812),ed. Albatros, Bucureşti,1993,p.28.

[5] I. Nistor, Istoria Basarabiei,ed. Humanitas,1991,p.180.

[6] A. D. Xenopol, op.cit. p. 85.

[7] Idem

[8] Ibidem, p. 91.

[9] D. Sturdza, ş. a, Acte şi documente relative la istoria renaşterii României , t. I, p.343.

[10] I. Nistor, op.cit. ,p 187.

[11] Ibidem, p. 193.

[12] A.D. Xenopol, Op.cit.,p.158.

Anunțuri
 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: