RSS

Arhive pe categorii: Istorici de ieri și de azi

Prelecțiuni istorice junimiste despre istoria națională Gheorghe Panu și A. D. Xenopol II

Cernică Simona

Facultatea de Istorie, Univ. „Al. I. Cuza”

Când apar Convorbirile Literare, istoria românilor se înțelegea ca o preamărire exagerată până la ridicol a neamului, așa încât se deservea cauza națională.

Gheorghe Panu combătea de pildă tezele despre distrugerea dacilor de către romani și despre retragerea în munți a populației romanice de la stânga de Dunăre în timpul invaziilor barbare, teze menite să dovedească originea pur romană a românilor. Împotriva Junimii și a lui Panu în special, s-au ridicat firește toți acei care monopolizau patriotismul zgomotos, se intitulau singuri buni români și erau călăuziți în isterie de sentimente, fără preocupare de cunoașterea adevărului.

În cursul anilor 1870-1878, Xenopol publică în Convorbiri o încercare de sinteză, intitulată Studii asupra stării noastre actuale, Făcea observația că până la începutul secolului XIX-lea, România a fost în perioada medievală a istoriei sale, când rolul principal îl joacă politica, adică raportul de putere, iar nu factorii economici și culturali.[1]

Formele noi politice ca și cultura zicea Xenopol le-am împrumutat de-agata din Apus. Pe când apusul și-a găsit singur formele necesare dezvoltării sale pe toate tărâmurile noi am fost ucenicii lui. Xenopol exprima astfel ideea dragă Junimii că împrumutasem de aiurea niște forme nepotrivite cu fondul nostru.

Mihai Eminescu era un înfocat iubitor al trecutului românesc. Dar mai mult poet decât istoric își făcuse despre acel trecut o imagine mai mult romantică decât documentată. Panu ne spune că odată cu imaginația lui Eminescu proiectase asupra lumii vechi o aureolă mistică, adevărul istoric nu-l mai interesa și nici nu l-ar fi admis, oricât de documentat, odată ce ar fi fost potrivnic  granițtelor lui.[2]

Xenopol mai spunea faptul că ținta străduințelor românești, trebuie să fie de a contribui la civilizația europeană cu un aport specific izvorât din ființa neamului românesc. Dar pentru aceasta trebuie cunoscut trecutul în toate ramurile evoluției sale drept, instituții, literatură, artă, pentru ca din pătrunderea sufletului colectiv românesc să poată răsări o contribuție caracteristică la cultura mondială.

Această idee o exprimase Xenopol și în darea de seamă ce făcuse În Convorbiri la 1870 Cronicii hușilor, a învățatului episcop Melchisedec. Nu contează spunea el înșirarea cronologică a domniilor și războaielor ci cunoașterea vieții colective a întregului popor în toate manifestările ei.[3]

Istoria adevărată este înțelegerea deplină și rațională a fenomenelor generale din viața poporului. Acesta este scopul final al studiilor istorice. Dar cu toată pornirea lui spre generalizzare, Xenopol era un istoric serios și  de aceea adaugă că pentru atingerea scopului trebuie cercetări prealabile în arhive singurele care pot da temeiul documentar, indispensabil construcției plănuite[4].

Astfel Xenopol arată care sunt bazele cercetărilor istorice serioase. Mai întâi amănuntele și apoi sintezele. Monografiile documentate sunt verigile fară de care nu se poate reconstrui lanțul evoluției unui popor.

Dovadă că acestea sunt concepțiile lui A D. Xenopol, se vede și din criticile făcute în Convorbiri  despre manualele de istorie a românilor. El denotă tendința de a preamări o cauză, un grup sau o persoană, fară a cerceta documentale sau înlăturând pe acele care contrazic teza[5].

Prin opera și prin activitatea sa, A. D. Xenopol a fost o prezență cu autoritate în spațiul public și a impulsionat sfera de lărgire a acestui spirit public. S-a angajat într-un dialog de acest tip pe cele mai variate subiecte,  dând astfel expresie intelectualului de tip european, De fapt Xenopol aidoma gânditorilor români, creatori de școală și ctitori ale unor discipline au excedat cadrul strâmt al Unuversităților. Xenopo leste o personali tate fondatoare, fiindcă prin opera sa Istoria românilor în Dacia traiană  a așezat studiile istorice pe criterii științifice.

Ca  părticică din societatea Junimea cum scrie I. Negruzzi[6], iar în Amintiri de la Junimea îl descrie cel mai iubit și mai alintat copil al junimii, Xenopol a emersa conduita civică și spiritul de dezbatere publică în cadrul junimii. Acolo s-au dezbătut public problemele culturale și sociale din epoca de după 1860, ortografia și limba, organizarea unor conferințe prin care să răspândească la publicul larg cunoștințe din variate domenii necesare în regenerarea spiritului public. Junimea a reprezentat un veritabil spațiu public. Maiorescu îl descoperă pe Xenopol, elev fiind în institutul Academic din Iași. Pentru că îl aprecia foarte mult și investind încredere în el, deseori tânărul elev intra în casa profesorului iar acesta îl  propune lui Xenopol ca bursier al Junimii la Berlin pentru studiul istoriei și filosofiei.

În 1871 reîntors de la studii din străinătate cu două doctorate în filosofie luat  la Berlin și unul  în drept susținut la Gissen a fost acceptat în societatea Junimea, o societate care cu nedreptul a fost numita societate de admitere mutuală, fiindcă societate în care membrii să se sfâșie mai mult unii pe alții prin critica lucrărilor lor, decât Junimea nu cred ca să fi fost pe lume[7].

Xenopol aduce istoria în spațiul public, orice intervenție pornește  de la date sau evenimente istorice. El a intuit că  istoria națională numai poate rămâne prizonieră între zidurile universităților.. O anumită influiență a militantismului istoricilor francezi este vizibilă în conduita profesorului ieșean și cum s-a spus Xenopol e un combativ din necesitate.

Concluzie

 

                   A scrie istoria noastră. Astfel își definea Xenopol de la început, scopul vieții decis să nu-și cruțe  eforturile pentru împlinirea lui. Studiile de filosofie, drept, econmie politică, fură deci serviciile acestui scop alături de alte ramuri necesare unui bun istoric. Audiindu-i pe Ranke, Mommsen, Curtius, Stendhal, el și-a însușit tehnica și instrumentele de lucru , pentru ca întors in patrie,- plecat în Germania cu bursă cum am mai vorbit pe parcursul cercetării-, să poată continua studiul aplicat la istoria națională pe cont propriu. Calificarea juridică i-a asigurat pentru un timp mijloacele de trai luându-i totodată ochirea istorică.

Profesoratul la Universitatea din Iași i-a oferit apoi posibilitatea de a se ocupa sistematic de istoria românilor. Junimea a jucat fără îndoială un rol important în această orientare. Pentru studiul istoriei și al filosofiei îl trimisese ea la Berlin, iar dacă Xenopol a preferat să urmeze   dreptul în locul istoriei, aceasta se explică nu numai prin îndemnurile venite din familie ,  o familie numeroasă care aștepta sprijin substanțial, ci și prin convingerea nutrită de cărturar că un istoric nu se poate dispensa de studiul dreptului.

De la Junimea, spiritul meu primi multe și numeroase îndemnuri, –recunoaște Xenopol adăugând, că de mare ajutor i-a fost critica adresată scrierilor sale istorice. Când proclamă supremația adevărului în istoriografie , el preia un cuvânt de ordine al Junimii, ca și atunci când decide să observe o măsură justă în toate. Totuși raporturile cu acestă societate, foarte cordială la început aveau să sufere alterări grave, până la ruptură și vindictă.

Din 1868, cum rezultă din corespondența cu I. C. Negruzzi, și pâna la 1892 data ultimei colaborări  la Convorbiri Literare, Xenopol a participat într-o măsură variabilă și în forme diverse la activitatea distinsei societăți.

Entuziasmul, erudiția și multeralitatea lui A. D. Xenopol au aflat la Junimea un plasament dintre cele mai rodnice. De la început istoricul impune prin orizontul larg și prin seriozitatea studiolo sale, îndreptate în atâtea direcții, încât G. Panu n-ar fi știut să spună care dine le îl va reține până la urmă. N-a existat problemă importantă care să intereseze epoca și pe care Xenopol să n-o fi abordat: reforma instituțiilor, direcția spiritului public, dezvoltarea social-economică, învățământul etc, toate supuse discuțiilor de cenaclu și reflectându-se apoi în Convorbiri.

            Studiile despre cultura națională prezintă cel mai mare interes pentru istoria culturii indicând un larg registru de preocupări.

Dacă în cazul lui A. D. Xenopol era greu de prevăzut direcția în care se va impune, cel ce se anunța de la început ca istoric, fiind și îmbrățișat ca atare la Junimea, a fost Gheorghe Panu, vădind o curiozitate științifică și o remar cabila forță de cuprindere în operele pe care le-a elaborat. Istoricul condamnă drastic mistificările subliniind importanța cercetărilor de istorie națională și seriozitatea cu care acestea se cuvin efectuate, nu fără ironii, la adresa istoricilor contemporanei, ironii pe care singur le califică drept o concesie, făcută Societății în care avea să citească lucrarea. Ca și A. D. X enopol G. Panu  a avut cu Junimea , relații, de pace și de furtună, dezamăgiri și critici/

În concluzie acești doi mari istorici pe care Junimea i-a dat dar tot ea i-a și  făcut să sufere poate mai mult decât meritau, au rămas și vor rămâne mereu,  unii dintre cei mai de seamă istorici pentru cultura și istoria națională.


[1] A. D. Xenopol, Studii asupra stării noastre actuale în Convorbiri Literare,  nr. 1, Iași, an 1870, p.1

[2] Gheorghe Panu, op. cit., în Convorbiri Literare,  nr. 4, Iași, an 1872. p. 56.

[3] Ibidem.

[4] A. D. Xenopol, Cultura națională în Convorbiri Literare, nr.  17, Iași, an 1878, p. 216.

[5] Ioan. C. Felitti, Istoria națională la Convorbiri Literare în Convorbiri Literare,  nr. 4, Iași, an 1927. p. 77.

[6] I. E. Torouțiu, Scrisori din anii 1890-1934 în Studii și documente literare, vol. III, 1932, Institutul de arte grafice Bucovina, București, p. 364.

[7] A. D. Xenopol, Istoria ideilor mele în Studii și documente literare, vol. IV, București, p. 338.

 

Prelecțiuni istorice junimiste despre istoria națională Gheorghe Panu și A. D. Xenopol I

Cernică Simona

Facultatea de Istorie, Universitatea „Al. I. Cuza”

 

Junimea a însemnat pentru perioada secolului al XIX-lea reuniunea dintre elita intelectuală și poporul simplu, elementul de legatură dintre  acestea  a fost pe cale scrisă și anume prin revista Convorbiri Literare. În cadrul acestei reviste Gheorghe Panu și Alexandru D. Xenopol au publicat prelegeri  cu privire la importanța istoriei și culturii noastre naționale. Pe parcursul timpului alte publicații în Convorbiri și anume ale lui Dan Bodin și I.C. Felitti  au susținut ideile istoricilor Junimii . În următoarele pagini îmi propun să aduc în discuție două obiective importante cu privire la cultura și istoria noastră națională. Perioada pe care G. Panu și A. D. Xenopol o abordează în prelegerile lor nu se limitează doar la secolul în care ei au trăit și anume sec. XIX, ci fac o analiză a trecutului îndepărtat.

Originea poporului român este un prilej pentru G. Panu sa faca anumite critici la adresa unor pretinși istorici care nu cerceteaza sau omit anumite izvoare importante cu privire la trecutul nostru, și astfel dau apă la moară scrierilor straine mai precis nemțesti și slave care din interese pe care am să le prezint mai târziu, afirmă ca noi nu am avea origine latină ci că suntem un neam cu alte rădăcini . Aș mai putea afirma faptul că această mișcare literară Junimea a avut nevoie nu numai de oameni cu imaginație romantică precum cea a lui M. Eminescu, care putea fi uneori periculos de subiectivă, ci și de oameni care sa spună adevărul fără implicații ale unei imaginații ce ar putea să trișeze istoria.

În preocupările junimiștilor, studiul istoriei propriu-zise nu intra în preocupările imediate  ale fondatorilor Junimii. Însemnătatea acestora nu le scăpase însă din vedere. Pe Maiorescu îl cunoaștem stăruind câteva decenii pentru formarea unui istoric în spiritul Junimii, capabil să producă numai niste sinteze  fără a pune prea mult accentul pe lucrări vaste și încărcate de informații istorice.

Fenomenul Junimii a fost studiat mai cu seamă de istorici literari, de critici, de sociologi. Aprofundarea lui nu e posibilă totuși decât investigând și zonele conexe , dat fiind faptul că acestea au fost reprezentate adesea de personalități prestigiose.

Este mai des cazul istoriei, domeniu în care precum am mai spus s-au manifestat direct A. D. Xenopol , G. Panu dar și Titu Maiorescu cei mai de seama istorici ai Junimii.     

 

Cultura natională se intitula primul studiu trimis de A. D. Xenopol pentru Convorbiri, studiu conceput in spiritul școlii etnopsihologice  a cărui doctrină avea să o cunoască  doar ulterior pornind de la o prelegere  de psihologie a lui T. Maiorescu.[1] In studiu el iși propunea să explice  ce anume inseamnă cultura nqțională,  care este câmpul ei și la ce este bună.

Ocupându-se apoi de problema specificului, de formare sub care se înfațișează această cultură, limbă, literatură, – în serns larg cuprinzând și istoria-, artele, dreptul de a demonstra necesitatea ei.

Spre  aceste domenii se cuvenea îndreptat interesul, și A. D. Xenopol le cercetează pe rând pentru a conchide că: cultura natională a unui popor există mai întâi  în păstrarea, dezvoltarea, și cultivarea limbii sale, apoi în regularea raporturilor indivizilor săi, atât a celor de drept cât și a celor de moravuri.[2]

Însă A. D. Xenopol nu era singular in epocă, nici chiar între junimiși, cu toate deosebirile de opinie  care au iscat polemici incă de la început. Sub semnul istorismului, Maiorescu definea cultura ca pe un produs apărut pe o anumită treaptă evolutivă a omenirii, strâns determinată de dezvoltarea economico-socială iar cultura natională o sarcină care consuma neântrerupt puterile vitale.

Afirmând că de la Junimea au rămas câștigați definitiv pentru știintă si literatura română doar Titu Maiorescu, Mihai Eminescu si Alexandru D. Xenopol,  Gheorghe Panu denotă fără indoială o mare severitate ca în multe din judecațile sale. Câștigat pentru cultura romană în sens larg a rămas el insuși mai cu seamă prin studiile critice din tinerețe și prin mărturia pe care ne-a lăsat-o fidelă, în fond chiar dacă uneori trădătoare sub unghi evenimențial asupra  junimii.[3]

Istoria natională spune Thierry, este o proprietate colectivă a unui popor, o parte din patrimoniul său moral . Fiecare generație este chemată mu numai să o conserve dar să o sporească în certitudine și claritate.

Desele intervenții la rubrica Istorie din cadrul revistei Convorbiri Literare au adus in atenție preocupările lui A. D. Xenopol și ale lui G. Panu despre starea noastră națională. Insă națiunea noastră românescă nu este și nu are cum să fie un element independent de ceva. Fară doar și poate atât Europa cât și celelalte continente sunt factorii externi ce ne-au influiențat cursul istoriei, insă și noi la rândul nostru suntem cei ce am influiențat trecutul unor națiuni. A. D. Xenopol spunea în cadrul unei prelegeri că Antichitatea a dus la aparitia Evului Mediu, ori România în perioada sec. XIX a stagnat si a ramas impotmolită în sfera Medievală, și că poporul român trebuie sa contribuie fară doar și poate evoluția spre modernitate.

Partea cea mai interesanta a spiritului antic nu a fost aceea ce rămase în memoria popoarelor, pentru ca după cum am spus lumea de pe timpul navalirii nu era în stare să înțeleagă și să pătrundă producerile mărețe ale spiritului antic.[4] 

Dacă privim la istoria noastră vedem că ne infațișează acelaeși fețe deși în perioade diferite. Pînă către începutul secolului XIX,  românii au fost în epoca Evului Mediu a istoriei lor. Într-o prelegere publicata în revista Convorbiri Literare A. D. Xenopol își exprimă nemulțumirea față de felul în care lucrurile evoluează cu privire la români și spune el că: Iubirea pentru patrie și a poporului său trebuie înfăptuită prin fapte care sa-i asigure sau măcar să îi deschidă un viitor , și că țara nu are nevoie de vorbe goale.[5]     

Demult există convingerea că prin măguliri nu s-a făcut niciodată bine unui om de același lucru ar trebui să se convingă și o țară cu privire la anumite direcții care în loc de a arăta relele, neajunsurile, trebuie să însemneze mijloacele pentru îndreptare.

G. Panu vorbește despre intelectualii vremii, dar mai cu deosebire despre cei care învață și scriu istorie. Un număr destul de mare de învățați și-au dat osteneala de a dezgropa din întunericul bibliotecilor Europene, din unghiurile uitate  a țărilor noastre tot felul de cronici, documente, inscripții, monede cu privire la istoria noastră. Un lucru curios s-a constatat. Toți acei oameni care au lucrat în cărțile lor, au ajuns să se ferească a le întrebuința[6]. Descoperirile lor atestă faptul că multe dintre izvoarele care stau mărturie despre un eveniment anume  nu sunt potrivite cu măreția poporului român.

Instinctul de conservare la români era foarte pronunțat precum era la toate popoarele tinere și pline de viață: dacă ungurii sau tătarii năvăleau în țară, ei știau să își întoarcă pagubele pricinuite prin năvăliri pe teritoriul acelora, de multe ori popoarele vecine numai știau ce măsuri să mai ia contra acestui popor așa de tulburător și de aventuros. Românii se deșteaptă la o viată națională comform dorințelor lor, in viitor sunt măgulitoare iar ei se îndreaptă victorioși spre acest nou trai.

Atât absolutismul fanariot din secolul al XVIII-lea, cât și diplomația iscusită a Rusiei, se indreptau către o singură țintă: nimicirea naționalității române. Oameni instinctivi, românii își apără ceea ce au în primejdie. Inteligența  română își revarsă toate puterile sale  intrunite în apărarea acestui punct principal al vieții lor.

Cei ce începuseră mișcarea literară se pun în fruntea mișcării naționale. Fiecare tânăr care știe să țină o pană în mână, devine un patriot înfocat punându-și puterile sale în serviciul acestei cauze nobile. Politica și literatura au fost amestecate și comfundate precum naționalitatea și viața poporului erau erau strâns legate un de alta.

Originea noastră latină nu era recunoscută în rândul slavilor și al nemților. Aceștia nu utilizau în mod corect izvoarele pe care le aveau despre poporul român și nu aveau nici o bună intenție sau demnitate de a spune adevărul despre noi. Învățații străini slavi și germani, susțineau faptul că noi suntem o naționalitate slavă iar nemții că noi suntem o rămășiță gotică. A recunoaște că limba noastră cuprindea un element însemnat slav, ar însemna a înlesni și a da apă la moară spuselor slavilor cum că avem rădăcinile lor, și a Rusiei pericolul de anexare. [7]

A spune verde că odată Valahia a fost posesiune ungară, era a da un argument mai mult la pretențiile Austriei. Inamicii naționalitații noastre, aruncându-se intr-o extremitate, românii au căzut în cealaltă extremă. Culegând toate faptele glorioase ale străbunilor și lăsând în urmă pe acele ce credeau ei că ar servi rău cauzei naționale ei întâmpinară pe inamici cu acest specimen ca cu o probă de existența lor de popor. În același timp filologii alungau din limbă cuvinte străine derivându-le exclusiv din limba latină și formau în același timp un diaalect aproape curat latinesc. După cum am spus toți oamenii de talent, punându-se în fruntea mișcării se făcuseră profesori de limba română sau de istorie.[8]

Existența noastră ca popor numai este pusă la îndoială și dacă și astăzi ca popor poate să ne amenițe vreo nenorocire în neatârnarea noastră, desigur că aceasta se va face prin dreptul celui mai tare, nu însă după argumentele ce se aduceau acum 50 de ani și poate se mai aduc de câțiva învățați retrograzi.[9]

Ioan C. Felitti intr-un studiu publicat în revista Convorbiri Literare din 1927, spunea că la un om cult se naște dorința de a-și cunoaște strămoșii și evoluția poporului din care face parte, atât din curiozitate firească precum și pentru a se cunoaște mai bine pe sine insuși.

Persistența fondului daco-roman în ciuda amestecului de popoare perindate prin Dacia, extraordinara putere de conservare etnica a poporului român, constitue temelia pe care trebuie să se înalțe edificiul civilizației românești.[10]

Când ne amintim că la noi s-a adăpostit și că de la noi s-a  sprijinit tradiția culturală grecească a orientului creștin: că prin această tradiție s-a pregătit terenul pentru înțelegerea imediată a ideilor marii revoluții franceze, că manifestații culturale și sacrificii pentru aceasta au fost posibile în vremuri de restricție se cuvine să se deștepte în noi simțul datoriei imperioase de a face mai mult și mai bine pentru națiunea noastră.(foto htt//pvladhogea.wordpress.com20100630restituiri-a-d-xenopol-nationalismul-fragment-1)


[1] Al. Zub, Junimea implicații istoriografice 1864-1885, Editura Junimea, Iasi 1976, p. 100.

[2] Cornel Regman, Spiritul junimii în Junimea, Antologie 1.,  București  1973, p. 29.

[3] Paul Cornea, Oamenii începutului de drum, Editura Cartea Românească,București, 1974, p. 39.

[4] A. D. Xenopol, Studiu asupra istoriei noastre naționale în  Convorbiri Literare, nr. 1, Iași 1871, p.1.

[5] Ibidem.

[6] Gheorghe Panu, Studii asupra atârnării sau neatârnării politice a Românilor în deosebite secole în Convorbiri Literare, nr. 4, Iași,  an 1872, p. 152.

[7] Sorin Alexandru, Privind înapoi, modernitatea, Editura Univers, București 1999, p. 52.

[8] Studiul istoriei la români în Convorbiri Literare, nr 8, Iași, an 1874, p 56.

[9] Ibidem.

[10] Ioan C. Felitti, Istoria națională la Convorbiri Literare, în Convorbiri Literare, nr. 4, Iași, an 1927, p. 78