RSS

Arhive pe categorii: Recurs la istorie

Situatia ortodoxiei ruse după „octombrie rosu”


Chele  Ştefan

Revoluţia bolşevică din octombrie 1917 a susţinut o politică de emancipare a maselor, a proletariatului, de sub aripa protectoare a bisericii. În noua organizare social-politică, potrivit principiilor enunţate de Marx, Engels, Lenin completate și puse în aplicare de V. I. Stalin, religia își pierdea dreptul de cetate din două motive. În primul rând Lenin și comuniștii stigmatizau religia ca instrument al „claselor exploatatoare”, de care s-au folosit pentru a supune marea masă a muncitorimii și țărănimii. Al doilea motiv era că partidul ca un nou Mesia, precum și scrierile liderilor comuniști – menite să înlocuiască scrierile patristice – nu suportau concurență. Trebuiau șterse din mentalul colectiv orice credințe care promovau supunere și toleranță față de dușman și trebuiau promovate cele care eliberau gândirea umană de percepte și credințe mistice. Religia a fost dușmanul ideologic al comunismului, poate chiar cel mai înverșunat, viziunea socialist radicală asupra lumii, dimensiunea sa totalitară ne fiind pretabilă la  concurență (foto. Mănăstirea Oranki, sursa: crestinortodox.ro).

Religia este privită ca o formă a ,,asupririi spirituale care apasă pretutindeni asupra maselor populare”[1] sau ca ,,opiu pentru popor”[2]. Problema religioasă implică doar pe credincios fiind o ,, chestiune privată faţă de stat dar în nici un caz nu […] o chestiune privată faţă de partid” iar partidul s-a identificat tot mai mult cu statul până l-a înlocuit.  Libertatea de exprimare este un drept, de asemenea, asupra căruia se oferă lămuriri ,, Orice  om trebuie să fie absolut liber să profeseze religia care îi place sau să nu recunoască nici o religie, să fie ateu, aşa cum este de obicei orice socialist”[3].

Făcând apel la înaintaşii săi, Lenin a enunţat, în repetate rânduri, latura materialistă a  marxismului, precum şi tranşanta atitudine faţă de religie: ,,Nu încape nici o îndoială: noi trebuie să combatem religia. Acest lucru constituie abecedarul întregului materialism. Marxistul trebuie să fie materialist, adică adversar al religiei.”[4] În slujba acestui deziderat era pus un întreg aparat de propagandă ,,pentru a lupta împotriva negurii religioase numai şi numai cu ajutorul armei ideologice, prin presa noastră, prin cuvântul nostru”.[5] Un articol din 1922 din revista ,,Sub steagul marxismului”, cu titlul ,,Reflexiuni asupra materialismului militant”, subliniază mai evident rolul presei în raport cu religia ,, Această revistă <<care doreşte să fie un organ al materialismului militant, trebuie să fie în primul rând un organ combativ în sensul constatei urmăriri a tuturor lacheilor diplomaţi ai clericalismului… În al doilea rând, această revistă trebuie să fie un organ al ateismului militant, să desfăşoare o neobosită propagandă pentru ateism şi luptă împotriva religiei>>”.[6]

Asaltul asupra religiei este dus atât din exteriorul instituţiei bisericeşti cât şi din interior, aşa cum se desprinde din citatul următor: ,,Oricât de abrutizat, oricât de înapoiat ar fi clerul ortodox rus, chiar şi el a fost trezit acum de bubuitul prăbuşirii vechiului regim medieval din Rusia. Chiar şi el aderă la revendicarea libertăţii […] Noi, socialiştii, trebuie să sprijinim această mişcare, ducând până la capăt revendicările oamenilor cinstiţi şi sinceri din rândurile clerului, punându-i în faţa propriilor lor cuvinte despre libertate”[7]. O analiză realizată în 1934 de către I.N. Maillat asupra situaţiei Bisericii din Rusia sovietică, ne propune o altă imagine a atitudinii poporului şi clerului rus: ,,Opera de distrugere a Bisericii ruse a fost favorizată de misticismul religios al locuitorilor şi preoţilor, care s-au mulţumit a se supune sorții fără a reacţiona prin mijloace oculte sau nepermise de morală. Ei s-au mulţumit a spune vede Dumnezeu, sperând în răzbunarea cerească”.[8] Ceva mai târziu, în 1946, Gala Galaction (preotul Grigore Pişculescu) făcea o referire care  considerăm că le cuprinde pe cele de mai sus într-o concluzie ,,Marea revoluţie rusească-cu toate durerile şi sacrificiile ei a fost, pentru Biserica Ortodoxă soră, o întâmplare cu tâlc insondabil. Argintul a fost lămurit în cuptor de şapte ori (Psalmul 2,7)”[9]. Şi mai elocvent, Yves Lacoste remarca în Dicţionar de geopolitică că: ,,Fiecare Biserică Ortodoxă se supune politici statului din care face parte, rămânând prizonieră a diverselor naţionalisme, nefiind capabilă de mişcări de solidaritate supranaţionale”[10].

Perioada de ascensiune şi de consolidare, la nivelul cel mai înalt al partidului şi al statului, al lui V.I. Stalin a coincis unei atitudini radicale de opresiune asupra Bisericii. Acestei afirmaţii aducem în sprijin unele cifre, din analiza cărora reiese că cele spuse au veridicitate. În 1917 pe teritoriul ulterior înglobat Uniunii Sovietice existau 172 de episcopi, 117.195 membri ai clerului, 21.330 călugări, 73.229 călugăriţe[11]. Referindu-ne strict la un singur an aducem în discuţie o serie de cifre, după părerea noastră, destul de edificatoare. Între anii 1937-1938 au fost arestaţi 165.000 preoţi ortodocşi, dintre care 105.000 au fost împuşcaţi, din cei peste 300 de episcopi care au suferit 250 au fost executaţi sau au murit în timpul detenţiei. Şi mai concludentă apare afirmaţia cercetătorului George Enache potrivit căreia: ,,În 1941 doar 4 episcopi mai erau în activitate pe întreg teritoriul U.R.S.S.’’[12]. În ce priveşte locaşurile de cult din cele 50.000 care existau înainte de revoluţia bolşevică în 1939 mai fiinţau doar 500, anul 1957 propunând o cifră de 22.000 de biserici, ca expresie a atitudinii de relansare religioasă, potrivit aceluiaşi cercetător (foto: savatie.blogspot.com)[13].

Cu toate acestea, realitatea spirituală a poporului rus a arătat că Biserica nu poate fi  substituită cu nimic în viaţa cotidiană a societăţii sovietice ,,S-a distrus partea exterioară a Bisericii nu însă şi nucleul din care va renaşte o nouă Biserică Ortodoxă, mai puternică decât odinioară, mai purificată. Interiorul Bisericii şi forţa ei dinamică au rămas însă neatinse, căci religia trăieşte în sufletele credincioşilor tineri, strâns uniţi în jurul celor 30 000 de parohii de pe teritoriul Rusiei sovietice”[14]. Chiar dacă regimul va ataca succesiv Biserica, făcându-o vinovată de un statut şi posibilităţi materiale oarecum ostentative faţă de nivelul de trai al populaţiei, ea a indus acel sentiment potrivit căruia a fost privită ca singura instituţie şi singurul loc în care omul de rând, întregul  popor rus, şi-a găsit echilibru sufletesc şi posibilitatea de a se perpetua indiferent de vitregiile vremii.

În contextul celui de-al doilea Război Mondial Stalin se va folosi de Biserică în motivarea societăţii sovietice în lupta contra pericolului occidental. El însuşi în ultimele clipe ale vieţii ajunge să se comporte ca un om normal în dorinţa de a recăpăta normalitatea ce-o pierduse datorită poziţiei şi modului de lucru de până atunci.

Având în faţă o radiografie generală a relaţiei Stat – Biserică în Uniunea Sovietică  putem anticipa evoluţia acestei relaţii în România, rămânându-ne doar obligaţia de a puncta acele deosebiri faţă de cele amintite anterior.

În România Biserica a avut un rol însemnat în viaţa publică atât prin prezenţa pe scena politică cât şi prin activitatea pastorală desfăşurată în teritoriu. Religia este parte a culturii și civilizației de la nord de Dunăre putem spune chiar matricea în care s-a născut și evoluat acest popor. Lucru, am îndrăzni să spunem, conștientizat de adepții autohtoni ai comunismului. Comparativ cu Uniunea Sovietică discursul antireligios de la noi este mult diluat. Acest lucru se poate pune li pe seama distanței de U.R.S.S. care a dus la o pierdere a spiritului revoluționar. Nu este mai puțin adevărat însă că la nivel discursiv linia acuzatore a fost aproximativ aceia. Cel puțin pentru perioada lui Dej avem o mulțime de cărţi și broșuri care promovează ateismul, sau prin presa comunistă apar tot felul de opere literare care iau în derâdere mai ales clerul ortodox.

Nu știu dacă liderii comuniști au conștientizat dimensiunea tragică a represiunii religioase din Rusia – despre care știau fără îndoială, mai ales grupul Ana Pauker – dar la noi se constată după 1944, din partea partidului, mai mult o tendință de a supunere, control și manipulare a religiei decât un de distrugere. Discursul ideologic antireligios nu mai are aceiași forță, nici condițiile nu mai sunt aceleași. O atitudine intransigentă față de biserică ar fi adus comuniștilor discreditare și ar fi putu stârni puternice convulsii sociale, lucru care cu siguranță nu și-l permiteau. Apropierea de instituția bisericii, eliminarea ierarhilor prin pensionare, controlul, șantajul, acestea au fost mijloacele de acțiune ale comuniștilor față de Biserica Ortodoxă Română. Desigur nu trebuie uitată dimensiunea represivă, preoții, ierarhii și călugării din închisori, dar această acțiune a fost dusă sub masca apartenenței celor închiși la legionarism (foto: turambarr.blogspot.com).


[1] V.I.Lenin, Opere, vol. 10, Editura de Stat pentru Literatura Politică, Bucureşti, 1956, p. 69.

[2] Ibidem,p. 70.

[3] Ibidem.

[4] V. I. Lenin, Marx, Engels, marxism, Editura Politică, București, București, 1958, passim.

[5] Ibidem,  op. cit., p.71.

[6] Onisifor Ghibu, Chemare la judecata istoriei, vol.1, Editura Albatros, Bucureşti, 1992,  p. 147.

[7] V. I. Lenin op. cit., p. 71.

[8] Mirel Bănică, Biserica Ortodoxă Română, stat şi societate în anii ’30, Editura Polirom Iaşi, 2007, p.118.

[9]Ibidem, p. 130.

[10] Ibidem, p. 127.

[11] George Enache, Lupta împotriva religiei în U.R.S.S, în Arhivele Securităţii, vol.4, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2008, p. 169.

[12] Ibidem, p.170.

[13] Ibidem.

[14] Mirel Bănică, op. cit., p. 128.

Anunțuri
 
 

Cultul Sfântului Nicolae la sudul Dunării

  Starețu Ștefan

Facultatea de Istorie, Univ. „Al. I. Cuza”   

      Cultul Sfântului Nicolae în Bizanţ s-a structurat multă vreme în jurul basilicii de la  Mira Lichiei, important centru de pelerinaj, distrus de catolici 1087, ocazie cu care moaştele sfântului au fost furate şi duse la Bari, unde au devenit un element de legitimare a catolicismului fiind folosite pentru prozelitismul uniat.

   Prima basilică cunoscută în Bizanţ în afara Mirei, închinată Sfântului Nicolae se găseşte la Pinara, oraş aflat tot în Lichia, unde episcopul Nicolae Sinaitul ar fi zidit o biserică.

      Apoi, în urma furtuluii moaştelor sale, cultul său se intesifică în Bizanţ, devenind un simbol al luptei împotriva catolicismului, dar şi împotriva turcilor, cele două forţe strângând Bizanţul ca într-un cleşte.

       În Constantinopol este reprezentativă biserica Sfântului Nicolae[1], construită în timpul Împăratului Teofil, în sec. IX, o biserică trinavată, de plan basilical clasic bizantin.

       Reconstruită de Sfântul Fotie[2], patriarhul Constantinopolului, tocmai pentru a afirma succesiunea sa în linia păstrătorilor ortodoxiei în acea perioadă tulbure de atacuri din partea papalităţii la adresa bisericii ortodoxe, şi pentru a invoca ajutorul Sfântului Nicolae în conflictul avut cu papa Nicolae, promotorul ereziilor de la care se va forma catolicismul de mai târziu.      

       Biserica a fost amplificată în epoca paleologă, când şi-a dobândit absida altarului de acum[3].

       În Thessalonic, biserica Sfântul Nicolae Orphanos(sec. XIV) este reprezentativă pentru dezvoltarea cultului în Bizanţ.

       Biserica Sfântul Nicolae Orphanos a fost pusă în legătură cu Ştefan Uroş al II-lea, ţar al Serbiei, datorită cinstirii de care Thessalonicul a beneficiat din partea lui Ştefan Nemanja[4], şi a legăturilor strânse dintre acest oraş şi dinastia Nemanja. Prin aceste legături tema Arborelui lui Iesei a trecut din Serbia în Bizanţ, prin pictura bisericii Celor 12 apostoli[5].

       La Meteore, prima dintre mănăstirile zidite acolo are hramul Sfântul Nicolae, Mănăstirea Sfântul Nicolae Anapavsas.

       Cu rădăcini vechi, pustniceşti, această mănăstire este importantă pentru că arată dimensiunea isihastă a cultului Sfântului Nicolae. Mănăstirea, având origini din sec. XIV, este legată de călugărul Nil[6], care probabil purta numele Nicolae în lume. De asemenea, se cunoaşte icoana Sfântului Nicolae de la Mănăstirea Stavronichita, icoană în mozaic, de o calitate extraordinară[7]. Tot la Savronichita apare un Deisis în care în locul Sfântului Ioan Botezătorul este reprezentat Sfântul Nicolae[8], fenomen ce se va întâlni mai târziu şi la Curtea de Argeş ori Dolheşti.

       Serbia a fost cea care a răspândit cultul Sfântului Nicolae în întreaga lume ortodoxă, unde căzuse în desuetitudine după ce moaştele fuseseră furate de catolici.

       Dorind să menţină cultul Sfântului Nicolae în ortodoxie, făcând donaţii numeroase la Bari[9], dar având un conflict deschis cu catolicismul, ţarii sârbi, începând cu Ştefan Nemanja şi Ştefan Întâiul Încoronat, şi biserica ortodoxă sârbă au luat contact cu dezvoltarea cultului din catolicism şi au încurajat cinstirea Sfântului Nicolae, în contextul combaterii prozelitismului catolic, realizat prin misionari şi nu numai[10], fenomen ce a iradiat până în Bizanţ(cazul bisericii Sfântul Nicolae Orphanos, singura biserică din Salonic cu acest hram, construită de Ştefan Uroş al II-lea).

Prima ctitorie a ţarului Ştefan Nemanja, devenit Sfântul Simeon Îzvorâtorul de Mir după călugărirea sa la Muntele Athos, este o biserică cu hramul Sfântul Nicolae, ridicată la Kursumlija. Zidită în 1165, având planul de tip cruce cu braţe libere, biserica Sfântul Nicolae pune bazele stilului de Raşka.

      Eleganţa zidirii, îmbinarea dintre naosul bizantin şi pronaosul cu cele două turle, ce se va regăsi constant în cazul stilului de Raşka, ca apoi să fie reluată atâtea secole mai târziu la Mănăstirea Dealu, şi apoi preluată ca o trăsătură specifică arhitecturii din Ţara Românescă(tipul bisericilor cu trei turle, una pe naos, două pe pronaos), face din biserica Sfântul Nicolae din Raşka unul dintre acele edificii arhetipale închinate Sfântului Nicolae, ce vor forma bază pentru întregi şcoli arhitecturale.

      La această mănăstire se va călugări Ana, soţia lui Ştefan Nemanja, devenită Sfânta Anastasia Nemanja, fapt care arată importanţa primei ctitorii a ţarului, lucru observat şi în cazul dreptului ctitoricesc din Ţara Românească şi Moldova. Biserica Sfântul Nicolae Orphanos(Fig.3), zidită de Ştefan Uroş al II-lea[11], şi decorată în 1314 de acelaşi maestru care a pictat ansamblul iconografic al bisericii Mănăstirii Hilandar, se constituie într-o bijuterie a iconografiei ortodox.

    Având planul trinavat, cu absida altarului poligonală, biserica Sfântul Nicolae Orphanos este prima biserică închinată Sfântului Nicolae din Thessalonic, şi singura, ceea ce arată înclinarea ţarilor sârbi către cultul Sfântului Nicolae, din moment ce l-au ales pe acesta patron pentru ctitoria lor-ambasadă în acest oraş.  Este extraordinar frontonul triunghiular, ce reia teme arhitectonice antice, fronton ce are integrat un triunghi, element reprezentativ pentru caracterul de edificiu-simbol de putere, ambasadă a Serbiei în Thessalonic.

     Pictura bisericii Sfântul Nicolae-Orphanos, analizată de Orest Tafrali pe larg în lucrarea Thessalonique-des origines au XIV-e siecle, publicată la Paris în 1919, are corelaţii cu iconografia bisericii Sfântul Nicolae Domnesc de la Curtea de Argeş, corelaţii ce derivă din fondul comun sârb de tradiţie paleologă, aşa cum este strălucit ilustrat la Peci, Decani sau Gracanica şi, cu similitudinile cele mai mari, la Hilandar.

    Dată fiind apropierea dintre Hilandar şi Thessalonic, este foarte probabil ca acelaşi maestru să fi lucrat la ambele, ceea ce poate naşte şi ideea unei dependenţe între cele două aşezăminte, Sfântul Nicolae-Orphanos putând să fi fost un metoh al lavrei athonite.

     Iconografia bisericii Sfântul Nicolae Orphanos se remarcă prin amploarea scenelor, luminozitatea acestora, precum şi prin primul ciclu al Vieţii şi Minunilor Sfântului Nicolae cunoscut în ortodoxia bizantină din afara graniţelor Serbiei..

     Cultul Sfântului Nicolae a fost profesat şi de micii cnezi, fapt ilustrat de cazul bisericii cneziale de la Velika Hoca, din Serbia, construită tot în timpul lui Ştefan Uroş al II-lea.

     În timpul lui Ştefan Uroş al III-lea, cultul Sfântului Nicolae dobândeşte valenţe imperiale, Sfântul Nicolae fiind cel ce îi dăruieşte înapoi ochii ţarului după captivitatea Constantinopolitană, fapt ilustrat iconografic în biserica ortodoxă de la Srpski Kuvin.

     Cultul Sfântului Nicolae este reprezentat strălucit în iconografia de la Gracanica şi Decani[12], unde viaţa sa, reprezentată într-o bogată paletă de scene pentru prima dată în ortodoxie, va deveni model pentru toată iconografia ulterioară.

     Gracanica, ctitoria ţarului Ştefan Milutin, are un paraclis purtând hramul Sfântului Nicolae, în partea de nord, paraclis decorat cu următoarele scene din ciclul Sfântului Nicolae: Naştarea Sfântului Nicolae, hirotonisirea Sfântului Nicolae întru preot, hirotonisirea Sfântului Nicolae întru arhiereu, Sfântul Nicolae apărându-i în vis lui Constantin, Sfântul Nicolae apărându-i în vis lui Eulianus, Sfântul Nicolae salvând de la moarte cei trei oşteni, Sfântul Nicolae distrugând idolul de la Mira, Sfântul Nicolae salvând cele trei tinere de la desfrânare, Sfântul Nicolae potolind furtuna şi salvând corabia, Adormirea Sfântului Nicolae[13].

     Rolul artei sârbe în cristalizarea programului iconografic, în sistematizarea iconografiei şi în conferirea unei dimensiuni narativ-liturgice este determinant, aceasta beneficiind de arhitectura unor biserici de dimensiuni mari, cele mai mari biserici cunoscute până atunci în ortodoxie, cu suprafeţe întinse şi structurate geometric, care puteau susţine aceste compoziţii.

     Cultul Sfântului Nicolae a beneficiat de gândirea bazată pe sistematizare ce a caractarizat ortodoxia sârbă în acea vreme mai mult decât în alte spaţii, în acea perioadă în Serbia dezvoltându-se un anumit sistem ierarhic al hramurilor cu semnificaţii complexe: succesiunea consacrărilor de biserici Sfântului Nicolae, Sfintei Treimi şi Adormirii Maicii Domnului, succesiune având semnificaţii eshatologice complexe, ce trimit la dobândirea mântuirii şi la împlinirea destinului bisericii prin alegerea Împărăţiei Cereşti.

     La Decani ciclul Sfântului Nicolae cuprinde aceleaşi scene ca la Gracanica, scene ce se vor regăsi şi în cuprinsul ciclurilor de la nordul Dunării, compoziţia standardizându-se.

     Tot la Decani, apare pentru prima dată alăturarea dintre Sfântul Ioan Botezătorul şi Sfântul Nicolae, reprezentaţi amândoi pe cei doi pilaştrii dintre pronaos şi naos, spre est.

    Această alăturare va sta la baza înlocuirii Sfântului Ioan Botezătorul cu Sfântul Nicolae în tabloul votiv de la Curtea de Argeş de mai târziu.

      În Bulgaria, cultul Sfântului Nicolae se dezvoltă în timpul lui Ivan Alexandru, ţar ce contruieşte, la Mesembria, sub influenţa modelului sârbesc(mama sa fiind fiica ţarului Serbiei), o biserică cu hramul Sfântul Nicolae, cu trăsături ce amintesc de stilul de Morava, prezent în acea perioadă în Serbia.

     Referitor la iconografia închinată Sfântului Nicolae, aceasta păstrează scene remarcabile, cum ar fi cazul Deisis-ului de la Pec, de la intrarea în biserica Adormirii Maicii Domnului, unde pentru prima dată apare o astfel de compoziţie în care Sfântul Nicolae îl substituie pe Sfântului Ioan Botezătorul.

     Alte biserici importante cu hramul Sfântului Nicolae din Serbia sunt biserica Sfântul Nicolae din Prilep si biserica Sfântul Nicolae din Ohrida, cu fresce din secolul XIII, la care ctitori sunt mai mulţi ţari sârbi.

     Între stilul icoanei hramului de la biserica Sfântul Nicolae din Prilep şi al icoanei similare de la Bălineşti există similitudini profunde.

    

 


 

[1] Alexander Van Millingen(1912). Byzantine Churches of Constantinople.London: MacMillan & Co., p. 254

[2] ibidem, p. 257

[3]  Thomas F. Matthews(1976). The Byzantine Churches of Istanbul: A Photographic Survey.University Park:PennsylvaniaStateUniversity Press, p. 190

[4] Michael Taylor, A  historiated Tree of Jesse, p.167-169

[5] Ibidem, p. 129-teoria lui Taylor conform căreia Arborele lui Iesei este o temă occidentală, adoptată în Serbia şi apoi de aici răspândită în Bizanţ este exagerată, în primul rând pentru faptul că exemplul citat din occident este sculptat, cunoscându-se faptul că întotdeauna sculptorii urmează pictorilor în elaborarea unor teme, şi apoi pentru faptul că tema are răspândire exclusiv în spaţiul ortodox. Probabil tema a apărut în Serbia(un caz similar cu al temei Cortului Mărturiei, apărută tot aici, prezentă la Curtea de Argeş, Suceviţa şi Dragormina), de unde s-a răspândit în Athos, Salonic şi Bulgaria(cazul Moldovenesc fiind unul ce purcede direct din trunchiul ce a generat tema din Serbia), trecând prin Dalmaţia peste Adriatica şi ajungând la Orvieto, care oricum, pe lângă faptul că este sculptură, este şi mai târziu ca cel dintâi arbore din Serbia, de la Sopocani.

[6] Suzanne Choulia, Jenny Albani, Mănăstirile Meteore. Pictură-arhitectură, Fundaţia centrul cultural Panellinion, p. 18

[7] Gerhard Trumler, Athosul. Grădina Maicii Domnului, Fundaţia Centrul Cultural Panellinion, p. 187

[8] ibidem

[9] Michael Taylor, op. cit., p. 159-160

[10] ibidem

[11] Ναός Αγίου Νικολάου Ορφανού” (in Greek), Hellenic Ministry of Culture, http://odysseus.culture.gr/h/2/gh251.jsp?obj_id=473, retrieved 2010-04-21

[12] Nicolae Moisescu, Biserica Sfântul Nicolae Domnesc din Curtea de Argeş, p. 34

 

Suferintele romanilor si pierderea Basarabiei

 Vitcu Andrei

Facultatea de Istorie

Universitatea „Al. I. Cuza”

            Războiul din 1806-1812 a fost întreprins de ruşi pentru a scăpa  Ţările Române de jugul şi asupririle turcilor ceea ce era mai mult un scop de suprafaţă. În perioada 1806-1812 de ocupaţie rusească, guvernul central rus urmărea încorporarea desăvârşită în Imperiul ţarist a Munteniei şi Moldovei.

De îndată ce domnul Moldovei, Alexandru Moruzzi şi-a părăsit scaunul, acesta a fost încredinţat de către ruşi lui Alexandru Ipsilanti (acesta fusese numit domn şi în Ţara Românească).

Noul domn, Alexandru Ipsilanti, a fost imediat însărcinat de ruşi să întocmească o oştire de  oameni de ţară ce trebuia să fie îmbrăcată într-o uniformă  verde şi să poarte numele de dragoni manedoni (nu se ştie pentru ce acest nume) cu scopul de a asigura liniştea ţării “într-această oştire erau fel de fel de limbi: arnăuţi, greci, sârbi, români de ţară, nemţi, unguri, adunătură de felurimi de oameni blestemaţi, curată ceată de tâlhari care pe unde ajungea gemea pământul”[1].

Soldaţii se înrolau numai pentru a pune mâna pe leafă, retrăgându-se imediat ce zăreau duşmanul. Pentru aceasta ruşii îi băteau cumplit împlinind numărul de lovituri regulamentare chiar şi atunci când aceşti nenorociţiţi încetau din viaţă. Generalul suprem, Michelson, şi ajutorul său Milaradovici, au cerut lui Ipsilanti 80 de pungi cu bani, drept recompensă pentru ostenelile lor. Dar Ipsilanti le-a refuzat darul cerut întrucât el nu putea încasa nici o contribuţie într-o ţară care constituia o pradă bună pentru ruşi cât şi pentru turci.

În urma ameninţărilor pe care le-a primit. Ipsilanti speriat, a fugit în Rusia la Sankt Petersburg  unde s-a  plâns  contra  purtării  generalilor ruşi;  aceasta  a atras rechemarea lui

Michelson în Rusia unde dizgraţiatul împăratului s-a sinucis. Ipsilanti nu s-a mai întors din Rusia, iar ruşii profitând de aceasta au improvizat în Ţările Române o nouă ocârmuire, sub doi înalţi dregători ruşi, unul președinte cu reşedinţa la Iaşi, celălalt vicepreşedinte cu sediul la Bucureşti.

Divanurile celor două Ţări Româneşti, au fost păstrate sub numele de comitete şi puse sub ordinele celor doi dregători ruşi. De fapt, în visteria ţării era un mare haos, cei răspunzători cu resursele financiare ale Moldovei, ca de altfel şi al Ţării Româneşti, urmau întocmai toate ordinile primite de la noua conducere. Astfel, ocârmuitorii ruşi, aveau mare grijă de aceşti bani şi pentru a-i folosi în scopurile noii ocupaţii, nu numai în interes propriu.

Înainte ca urmaşul lui Michelson, Prozorovski, să-şi fi luat comanda în noua funcţie, turcii au trecut Dunărea şi, îndreptându-se către capitală au provocat o emigrare a populaţiei speriate spre “Ţara Ungurească”. Toate acestea nu erau decât relele nedespărţite de starea război în care se afla ţara, dar stăpânirea rusă ce abia începea, le-a rezervat românilor şi alte suferinţe. Acestea au fost provocate, ca şi războiul din 1774, de nevoile armatei dar într-o proporţie mult mai însemnată, deoarece trupele ruseşti în loc de a trece doar prin Moldova şi Valahia spre Turcia au staţionat pe teritoriul lor răstimp de 6 ani, în decursul căruia poporul român a fost nevoit să suporte aprovizionarea trupelor și nelegiuirile la care se dedau soldații ruși.

Pentru întărirea punctelor strategice pentru noua stăpânire a fost folosită o „nesfârşită mulţime de braţe”[2]. Astfel, generalul Zass, după ce i-a alungat pe turci din Hotin, a dat ordin prefecţilor ţinutului de a trimite un număr de salahori pentru a săpa un şanţ în jurul cetăţii şi de a contribui la reparaţii. Fiind iarnă, acei nenorociţi salahori, lucrau ziua sub loviturile biciului rusesc şi petreceau noaptea închişi în biserici sau ocoale pentru a nu fugi “udaţi până la oase, lipsiţi de foc şi hrană, ei au pierit cu mile”[3].

Din 2.000 de luptători întrebuinţaţi la fortificarea Hotinului, 400 au murit în câteva zile. Transporturile necesare armatei ruse, au constituit o adevărată calamitate pe capul românilor. În 1811, preşedintele guvernului provizoriu rus a cerut divanului Moldovei 15.000 de care. În afară de aceste cereri, zise regulate, locuitorii erau supuşi la tot felul de prădăciuni, de secătuiri şi spolieri, care îi aduceau în cea de urmă mizerie.(foto http://www.oastea.army.md/?action=show&cat=191&obj=372)

Un raport al lui Meriaje, delegatul francez la negocierile începute pentru încheierea păcii, spunea că “Moldova, ca de altfel şi Ţara Românească, erau de o rodire minunată, ele erau acoperite de turme, dar armata rusească le-a mâncat aşa de rău că la începutul lui 1809, ele nu mai înfăţişau decât închipuirea unui deşert şi armata rusă era nevoită să-şi tragă proviziile din ţările de la nordul Nistrului şi din Odessa”[4].

Iată pentru ce “sărmanii români doreau să vadă cât mai curând armatele ruse departe de nenorocita lor de ţară”[5]. Ruşii nu cereau însă de la aceste ţări numai muncă pentru nevoile războiului, ele mai impuneau şi dări de bani, al căror nume depăşeau puterile lor. Astfel, în afară de cele 80 de pungi cu bani, pe care generalii ruşi le-au încasat fără nici o îndoială din visterie, după fuga lui Ipsilanti, Miloradovici a cerut  regulat, în  fiecare lună, suma foarte însemnată pentru acele timpuri de 4.000 de galbeni, motivând că avea nevoie de ei pentru a-i spiona pe turci.

Ruşii au mai cerut bani şi pentru construirea unor spitale, o dare de acest fel a fost impusă negustorilor. Faţă de împotrivirea acestora, ruşii au găsit şi modalitatea de a-i determina să o accepte, răspândind vestea îngrozitoare pentru majoritatea lor, că o parte din ei, care au fost puşi în căruţe de poştă în noaptea de 21 august 1811, au fost trimişi în Siberia[6]. Metoda ruşilor i-a determinat pe negustori să-şi deschidă prăvăliile în faţa lor. O altă cerere lovea în boieri şi cler, de la care s-a pretins suma de 1.200.000 lei “fiecare boier având de plătit în raport cu veniturile şi dregătoria sa”[7].

În ziua de 25 aprilie 1812, la câteva zile înaintea subsemnării păcii, Kutuzov a cerut o nouă contribuţie de 2.000.000 lei şi  Tschitscakoff a adăugat şi el, în cursul lunii iunie 1812, contribuţia anuală a fânului, jumătate în natură, jumătate în bani, din care cea de urmă a fost fixată la 2.000.000 lei. În această situaţie “membri divanului şi cei dintâi boieri au ţinut sfat, în urma căruia au trimis o deputăţie amiralului, spre a-i pune în vedere că o asemenea măsură ar sfârşi de pierdut ţara”[8]. După multe discuţii, s-a redus suma în bani la 200.000 lei. Sub ocârmuirea rusească, contribuţiile Moldovei, după socotelile visteriei, s-au ridicat la 300.000 lei, cât fusese mai înainte, la 8.000.000 lei[9].

Rusi, a considerat că implicare în împărțirea dregătoriilor este un mijloc minunat de a-şi face partizani şi a început să profite de asemenea situaţie. Preţioasa cronică a lui Zilot Românul menţiona, asupra acestui lucru următoarele: “Nu era mai puţin ciudat să vezi ce făceau şi boierii cu un nou obicei, cuprinzătoare că cutare, după slujba sa, sau după altă mijlocire, să se suie la treapta cutare; care pitace ajunseră mai la urmă de se vindeau şi pe bani şi era destulă ocară, căci le luau şi toţi mişeii şi oamenii netrebnici”[10].

De asemenea, Rusia încurajat corupţia dregătorilor. Conducerea rusească a numit câte un ofiţer ispravnic pentru fiecare judeţ, alături de alţi doi ispravnici pământeni, prin intermediul cărora trebuia sa se reducă jafurile ce se comiteau. Dar iată că, atât ofiţeri cât şi pământenii numiţi, comiteau împreună aceste delicte. Faţă de faptele lor, nu se putea protesta întru-cât ei reprezentau noua conducere, dar cum erau ofiţerii aşa erau şi generalii, faţă de români, prădători şi corupţi faţă de propria lor ocârmuire.

Astfel generalul Zass a putut să ia recoltele locuitorilor prin dragomanii săi ca apoi să facă raport către împărăţie că le-ar fi cumpărat. Comisarul răspunzător cu alimentarea trupelor căruia îi dădeau o parte din foloase, îi arătau preţurile pe care trebuia să le pună şi care depăşeau cu mult sumele reale. Aceasta nu numai că făcea să se plătească foarte scump din casa imperială, ceea ce primise gratis, dar încă adunând grânele şi vitele de prisos, le îmbarcau la Chilia pe vase negustoreşti şi le vindeau la Odessa.

Când Kuschnikoff a fost numit preşedinte al ambelor divanuri din Moldova şi Muntenia, el şi-a luat ca secretar un boier dintr-o clasă mai de jos pe nume Crupenski, despre care se spunea că “era un om tânăr, subţire la minte, dezgheţat, nemoral şi interesat, care vindea toate locurile de dregători pe bani, pe care le împărţea cu prezidentul”[11]. Visteria avea însemnătatea cea mai mare, alături de vicepreședinția divanului, aceste funcţii aveau venituri însemnate, mai ales cele provenite din acţiuni necinstite, ce se ridicau la cel puţin 40.000 galbeni pe an.

Ruşii au introdus în Ţările Române o monedă falsă impusă ca plată pentru cumpărăturile pe care le făceau, la care se adaugă şi fărădelegile numeroase comise de oştirile muscovite completând până la un punct starea acestor țări sub ocârmuirea ocupaţiilor. Plângerile locuitorilor către comandant, generalul Kutuzov au primit drept răspuns că acestora “li se vor lăsa ochii spre a plânge”. Văzând că ruşii adăugau bătaia de joc la toate nenorocirile pe care le-au adus asupra lor, românii s-au plâns împăratului Alexandru I.

Luând cunoştinţă de îngrozitoarele lor suferinţe, împăratul a ordonat lui Tschitschakoff, care la înlocuit pe Kutuzov în comanda supremă, să ia măsuri pentru împiedicarea neorânduielilor şi fărădelegilor de tot felul care se comiteau în Principate. O astfel de stare de lucruri nu putea inspira românilor simpatii pentru aşa numiţii liberatori. Aducându-şi aminte de suferinţele încercate în vremile războaielor de mai înainte, ei au ajuns să se convingă că stăpânirea rusească nu era menită să aducă pentru ţările lor fericirea aşteptată.

O rană mult mai adâncă ce a afectat pe moldoveni a constituit-o răpirea Basarabiei, un teritoriu atât de însemnat din ţara lor. Dacă luarea Bucovinei, care nu era decât un “petec” în comparaţie cu Basarabia, îi afectase atât de puternic faţă de pierderea Basarabiei ei nu puteau rămâne nepăsători. În acest sens plângerile la Poartă nu au lipsit, iar boierii nu au comis şi cu acest prilej greşeala lui Grigore Ghica ce apărase Bucovina cu atâta ardoare. De această dată, boierii s-au prefăcut a fi apărătorii intereselor Porţii accentuând mai ales asupra pierderii foloaselor pe care turcii urmau să le simtă după luarea celei  mai bune jumătăţi a Moldovei.

Cele 120.000 de kile de grâu care erau procurate în fiecare an turcilor pentru oştirile lor, au fost luate aproape în totalitate din Basarabia, pentru că în restul ţării se cultivau cu deosebire porumb pentru hrana locuitorilor. Din cele 300.000 ocale de unt, pe care turcii le primeau din ţară, 120.000 proveneau din Basarabia, apoi cea mai mare parte a vitelor şi oilor erau crescute în câmpiile ce se întindeau dincolo de Prut. Cedând această parte Rusiei, se micşora negoţul Moldovei, ce consta mai ales în exportul animalelor. Poarta trebuia în aceste condiţii să reducă tributul pentru că ar fi fost cu neputinţă să se ceară de la jumătate de ţară ceea ce mai înainte se lua de pe întregul ei.

Boierii au început astfel de plângeri şi altele chiar la “pragul preputernicei împărăţii” în care spuneau că “precum de la moșii şi strămoşii lor au apucat întregimea Moldovei, aşa să rămână şi de acum înainte, deoarece partea cea răşluită ar fi îndemânarea şi adăpostirea locuitorilor, înlesnirea vieţuirilor şi a hranei îndestulare şi a vitelor păşune, într-un cuvânt tot câmpul şi inima ţării”[12]. Acestea au găsit tot atât de puţin răsunet ca şi acelea ridicate cu prilejul răpirii Bucovinei.

Catastrofa lui Napoleon în Rusia, care a făcut din Alexandru I stăpânul Europei, a împiedicat pentru totdeauna Poarta să revină asupra faptului împlinit. Într-adevăr, Basarabia era pierdută din moment ce vulturul Uralului îşi înfipsese în ea ghearele sale şi rămasul bun al locuitorilor ei era simbolul aceluia pe care ţara o făcea jumătăţii sale însăşi. De atunci Prutul a devenit “râul blestemat ale cărui valuri însemna despărţirea acelui neam”.

 


[1] A.D.Xenopol, Istoria românilor, vol.I, 1890, p.70

[2] Ibidem, p.78.

[3] Idem

[4] P. Cernovodeanu, Basarabia, Drama unei provincii istorice româneşti în context politic internaţional(1806-1812),ed. Albatros, Bucureşti,1993,p.28.

[5] I. Nistor, Istoria Basarabiei,ed. Humanitas,1991,p.180.

[6] A. D. Xenopol, op.cit. p. 85.

[7] Idem

[8] Ibidem, p. 91.

[9] D. Sturdza, ş. a, Acte şi documente relative la istoria renaşterii României , t. I, p.343.

[10] I. Nistor, op.cit. ,p 187.

[11] Ibidem, p. 193.

[12] A.D. Xenopol, Op.cit.,p.158.

 

Socialismul si infiintarea Partidului Comunist in Franta

Gheorghiu Mihaela

Facultatea de Istorie, Univ. „Al. I. Cuza”,

Organizarea politică a clasei muncitoare franceze cunoaşte un moment decisiv în 1905 odată cu crearea partidului socialist unit, SFIO. Până atunci, mişcările socialiste au fost dominate de ideile anarhiste sau descentralizate ale lui Prudhon, Cabet sau Fourier.

În 1879 a fost fondat Partidul muncitoresc francez al cărui programă a fost în mare parte scrierile lui Marx şi Engels, acestea opunându-se concepţiei lui August Blanqui. SFIO se afirmă imediat ca un partid revoluţionar, având ca obiectiv ruperea de capitalism şi punerea în funcţie a unei societăţi colective. Comunismul, în Franţa, a luat forma unei grefe marxiste-leniniste pe suportul unor mişcări muncitoreşti şi socialiste dinainte de 1914. SFIC (section francaise de l’internationale communiste) care a luat naştere la congresul de la Tours în decembrie 1920 prin dezmembrarea SFIO este la originea unei culturi politice bazate, pe de-o parte pe condamnarea capitalismului, şi pe de altă parte pe edificarea unui „socialism ştiinţific”. Partidul aplică de acum înainte instrucţiunile comunismului internaţional.

În 1929 social democraţia nu este decât social-fascismul , SFIO vede ca ploua asupra sa expresii răzbunătoare care nu lasă fără răspuns. Aderarea la programul Adunării populare şi susţinerea guvernului socialist de Léon Blum în 1936 răspund în aceeaşi manieră strategiei internaţionale de la Moscova. În 1932 PCF a avut doar 8% din voturi, iar în 1936 a avut 15 %, în revanşă faţă de radicali care au avut 19 % din voturi în 1932 şi 14 % în 1936.

În 1947, Partidul Comunist Francez, care urma să preia puterea, adoptă ordinul Kominformului de a face parte din câmpul anti-imperialist și democratic pentru a lupta contra imperialismului american, aliații săi francezi și englezi și socialiștii de dreapta înaintea Angliei și a Franței.

PCF aprobă intervenţia sovietică în Ungaria din 1956, şi intrarea trupelor în Cehoslovacia. Devotamentul militanţilor, funcţionarea impertuabilă a aparatului, impactul electoral al PCF cât și sprijinul constant adus de către sindicat a permis menținerea forţei politice a comunismului francez. Acest partid a trăit prin obsesie, prin memoria partidului bolşevic al lui Lenin, a fost consacrat în disperare pentru a se auto-conserva chiar prin mărunţirea bazei sociale şi prin prăbuşirea sa morală.

 

Națiunea și naționalismul în viziunea lui Karl Marx

Alexandru D. Aioanei

Facultatea de Istorie, U.A.I.C.

Contemporan cu frământările naționale ale secolului al XIX-lea, Marx interpretează acest proces prin schematismul marcat de conflictul dintre clasele sociale, și evoluția modurilor de producție. Deși în general marxiștii au înlocuit din discursul lor națiunea și naționalismul cu „rasa”, „clasa”, sau „sexul”[1], acest fenomen în plină ascensiune nu putea fi exclus din dezbaterile gânditorilor de stânga. Scena politică europeană era frământată de efortul de afirmare și recunoaștere națională al diferitelor popoare din Europa, fapt ce nu putea scăpa analizei lui Marx. Privind națiunile doar ca recipiente în interiorul cărora se frământau ideologiile și luptele de clasă, Marx corelează afirmarea națională de emanciparea economică și trecerea spre economia capitalistă. Identitățile și mișcările culturale erau rezultatul stadiului specific de dezvoltare al modului de producție[2]. Organizarea internă a unei națiuni precum și relațiile dintre națiuni, rezultau, potrivit lui Marx și din dezvoltarea diviziunii muncii[3].

Privind națiunea ca efect al unui anumit stadiu al capitalismului, născută din contradicțiile acestui mod de producție, ea nu poate fi explicată de către Marx, decât din perspectiva luptei de clasă și a diviziunii muncii. Potrivit autorului Capitalului, navigația, comerțul, manufacturile au dus la o izolare a națiunilor, soluția ieșirii din acest izolaționism fiind marea industrie. „Distrugând ideologia, religia și morala” ce individualizează fiecare națiune în parte, industria, potrivit opiniei marxiste, avea menirea de a elimina particularitățile diferitelor popoare, ducând la o omogenizare socială și politică. Acest fapt avea ca rezultat final universalizarea istoriei și distrugerea izolaționismului natural în care se afla fiecare națiune[4]. Fiecare societate industrială are nevoie de o cultură omogenă ca să unească toți membrii și a crea canale de comunicare între indivizi[5]. Aici intervine rolul statului, care potrivit lui Marx, trebuia să educe pe membrii săi într-o măsură în care, scopurile personale să devină generale, instinctul brutal înclinație morală, independența naturală libertate spirituală „astfel încât individul să se contopească în viața colectivității și colectivitatea să se contopească cu gândul individului”[6].

Materialismul istoric al lui Marx, nu poate oferi o explicație concludentă apariției fenomenului național[7], doar interpretează, influența, expansiunea, consecințele rezultate și îl pune în directă legătură cu evoluția modului de producție și a antagonismului dintre clasele sociale. Este adevărat după cum spune și Guy Hemet, că dezvoltarea industrială a dus la crearea unei clase omogene de specialiști pe diverse domenii, care trebuiau să folosească același limbaj în mediul economic. Crearea acestei clase de specialiști industriali a necesitat dezvoltarea unei culturi de masă, implementată prin politicile educaționale ale statului și care în cele din urmă au dus la o standardizare mentală și socială[8]. Conștiința unor grupuri umane, sau cum le numea Benedict Anderson, comunități imaginate[9], a apartenenței la aceiași limbă, istorie, religie, cultură, folclor, este omisă de către filosofia marxistă. Națiunile s-au format doar ca efect al trecerii de la sistemul de producție feudal la cel capitalist și nu din aderarea sau adoptarea de către o comunitate a unei  serii de valori și simboluri precum: „o istorie ce statuează continuitate în raport cu marii înaintaşi, o serie de eroi pilduitori pentru virtuţile naţionale, o limbă, monumente culturale, un folclor, locuri memorabile şi un peisaj tipic, o mentalitate specifică, , însemne oficiale – imn, drapel – precum şi identificări de ordin pitoresc: costum, specialităţi culinare”[10], menite a consolida coeziunea națională.


[1] Anthony D. Smith, Naționalism și modernism, trad. Diana Stanciu, Editura Epigraf, Chișinău, 2002, p. 11.

[2] Ibidem, p. 25.

[3] Karl Marx, Frederich Engels, V.I. Lenin, Dialectica raportului național-internațional în dezvoltarea istorică, stud. Introd. Ioan Mitran, Editura Politică, București, 1987, p. 18.

[4] Ibidem, p. 20.

[5] Anthony D. Smith, op. cit. p. 43.

[6] I. Cernea, Karl Marx-Geneza marxismului. Contribuții la istoria filosofiei marxiste (1842-1845), Editura științifică, București, 1963, p. 67.

[7] Lwszek Kolakovscki, Principalele curente al marxismului, Vol I, prefață Vladimir Tismăneanu, trad. S. G. Drăgan, editura Curtea Veche, București, 2009, p. 273.

[8] Guy Hemet, Istoria națiunilor și a naționalismului în Europa, trad. Silvia Dram, prefață Al Zub, Institutul European, 1997, p. 87-88.

[9] Potrivit lui Anderson, națiunea este o comunitate politică imaginară și imaginată (membrii săi nu se vor cunoaște niciodată) intrinsec limitată și suverană (ea este limitată de granițele statului). Benedict Anderson, Comunități imaginate. Reflexii asupra apariției și răspândirii naționalismului, trad. Roxana Oltean și Ionel Petrache, Editura Integral, București, 2000, p. 11-12.

[10] Ane-Marie Thiesse, Crearea identităţilor naţionale în Europa, secolele XVIII-XIX, trad. Giuliano Sfichi, Editura Polirom, Iaşi, 2000, p. 9.

 
 

Statul etnocrat al lui Nichifor Crainic

Chele Ștefan

Facultatea de Istorie, U.A.I.C.

Anul 1926 îl găseşte pe Nichifor Crainic ca un intelectual format din perspectiva studiilor, acum el fiind chemat să înveţe şi pe alţii. Din acest punct preia conducerea revistei culturale Gândirea, căreia îi va ,,imprima o nouă ideologie etno-ortodoxistă”[1]. Începuturile colaborării cu aceasta îl găsim încă din 1923 prin eseul ,,Iisus în ţara mea”[2].

În jurul acestei reviste s-a format un adevărat şi puternic curent, gândirismul, Crainic fiind cel care, prin articolul amintit mai sus, fixează elementul esenţial, Ortodoxia[3], care era ,,ieşită la lumină după ce fusese ignorată în secolul al XIX-lea, sub influenţa spiritului francez ateu sau a filosofiei germane idealiste”[4]. Alături de Ortodoxie îşi vor găsi locul, tradiţionalismul, autohtonismul, monarhismul, toate patru constituind puncte cardinale în gândirism și temelia pe care Nichifor Crainic a construit ,,Programul statului etnocrat”[5].

Nichifor Crainic Vom încerca în cele ce urmează, să realizăm o analiză asupra primului capitol al acestui program, încercând să evidenţiem că acesta a fost un produs de gândire şi simţire pur românească izvorâtă din interiorul românilor.

Statul etnocrat este expresia ,,contrară  statului democratic, sau ţărănesc, sau proletar” definindu-se prin înţelegerea cuvintelor emise de N.Iorga în 1909 că România este ,,a românilor, a tuturor românilor şi numai a românilor”[6]. Statul naţional este o rezultantă a ethnosului nu a demosului pentru că ,,neamul sau naţiunea îşi crează expresia politică proprie”[7] el e ,,organizarea dinamică a naţiunii prin voinţa şi puterea românilor neaoşi”[8] iar ,,factorii lui principali sunt: pământul, sângele, sufletul şi credinţa”[9].

Pământul

Acest factor, pe lângă sensul său propriu, cuprinde prin extrapolare, sensurile de proprietate, de autohton sub aspectul de pământ propriu, cetate proprie, patrie proprie,  neam propriu şi toate cumulate  înţelesul de stat propriu[10]. Nichifor Crainic va organiza eceste sensuri constituin o judecată prin care înţelegem că autohton înseamnă că ,,sunt proprietarul firesc al unui pământ, sunt proprietarul moral al unei patrii, sunt proprietarul politic al unui stat în măsura în care toate aceste lucruri se contopesc în conştiinţa unei destinaţii superioare, vrednică să trăieşti, să suferi, de ce să te bucuri şi chiar să mori pentru ea”[11].

Cele arătate au o fiinţialitate comună la nivelul statului iar fiinţialitatea individuală se regăseşte la nivelul familiei doar ,,singurii regii şi poeţii îşi îngăduie să vorbească de ţara mea, de nemul meu, de patria mea ca de o proprietate personală… prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională”[12]. Naţiunea şi naţionalismul sunt rezultatul acţiunilor şi convingerilor comune. Naţiunea şi naţionalismul sunt doi termeni de-o vastă abordare, ce implică multiple aspecte şi înţelesuri datorită imaginii particulare pe care o dezvoltă atunci când iau naştere într-un anumit spaţiu geo-politic şi cultural. Puse în oglinda convingerilor lui Nichifor Crainic acestea reflectă o nuanţă creştină, singura în opinia emitentului care defineşte fidel esenţa lor. Despre ceea ce implică asumarea lor, riscurile care le însoţesc aducem spre reflectare aprecierea lui Dumitru Stăniloaie care credem că înlătură o serie de dificultăţi de înţelegere ,,naţionalismul în sine luat nici nu mântuie nici pierde. Dar în practică orice naţionalism sau mântuie sau pierde după cum este sau nu străbătut de credinţa creştină”; astfel mântuitor este naţionalismul creştin iar ,,o formă a sa…naţionalismul crainicist”[13].

Se poate reproşa referatului de faţă şi prin el nouă faptul că folosim multe citate în expunerea noastră, dar considerăm că nu putem trece peste sensul pertinent dat de aceşti formatori de opinie cuvintelor cheie în jurul cărora migrăm în construcţia acestei analize, cu atât mai mult cu cât acestea ne sunt la îndemână expuse cu o simplitate şi o logică acceptată de noi.

Credinţa

Puţin probabil ca cineva va reuşi să exprime prin cuvinte esenţa credinţei, citatul din Pascal este în acest sens unul sugestiv ,,Inima are raţiunile ei pe care rațiunea nu le cunoaşte”[14]. Pentru a putea trece credinţa prin filtru raţiunii, cea dintâi ar trebui să fie dizlocată în părţi componente şi apoi explicată iar o credinţă fărâmiţată pierde una din caracteristicile ei esenţiale şi anume unitatea. Nu poţi crede în Dumnezeu doar dintr-un punct de vedere, doar cu o parte din tine (cu gândul, cu inima) iar cu cealaltă parte (faptele de implicare  şi de susţinere a credinţei) să nu  se dovedească această credinţă. Credinţa se simte cu acele instrumente şi prin acele componente compatibile cu ea iar verificarea lor se face prin raportarea la fapte. În acest sens propunem un tablou ,,România organizată în procesiunea miilor şi miilor de tineri, cântând în mersul ei solemn şi recules cântecul bisericesc: Cu noi este Dumnezeu înţelegeţi neamuri şi vă plecaţi căci cu noi este Dumnezeu. Am văzut-o urcând dealul Patriarhiei, purtând pe umeri crucea durerilor şi a speranţelor noastre s-o depună în biserică”[15]. Iată întregul, comuniunea, simţirea şi credinţa completă: România miilor de tineri, marşul şi cântecul, asumarea durerilor şi scopul final-viaţa veşnică, un tablou al naţiunii şi al naţionalismului creştin.

Sângele şi sufletul

Am grupat aceşti doi factori, amintiţi anterior, pentru că ei concură la susţinerea elementului primordial şi absolut necesar existenţei statului etnocratic şi anume ordinea. Aceasta constituie o constituţie mutuală în baza căreia se enunţă ,,legea lui Hristos, legea statului!” şi asfel ,,naţiunea nostră e creştin ortodoxă, născută, iar nu făcută…idealul spiritual al statului, cristalizat în lege, nu poate fi în dezacord cu idealul spiritual al naţiunii noastre reprezentat de evanghelia lui Hristos”[16].

Funcţiile de conducere ale statului etnocrat sunt oferite ,,sângelui” adică ,,numai românilor neaoşi”, aceasta îndeplinindu-se prin firea lucrurilor. Nu era admis amestecul cu străinii prin căsătorii, lucru propus în presă (noiembrie 1940) alături de înfiinţarea unui ,,Birou de consultaţii înainte de căsătorii”[17], aceasta pentru că ,,orice minoritar neasimilat, dar activ în organismul statului, e un element de disoluţie şi de ruină”[18]. Cu referire în special la evrei care ţin mai mult la neamul lor şi nu oferă ,,garanţia siguranţei în organismul oficial al statului”[19], Nichifor Crainic subliniază necesitatea abordării de către România a formei de organizare etnocratică a statului, etnocraţia fiind ,,voinţa politică a rasei autohtone de a face din stat expresia proprietăţilor ei şi organul misiunii ei în lume”[20].

De parte acealaltă, a lucrurilor de valoare ce necesită păstrate şi cultivate se află sufletul, crescut şi născut la sânul Ortodoxiei, educat la această şcolă după modelul nostru de viaţă: Iisus Hristos. În căutare intimităţii sufleteşti a românilor Crainic va găsi răspunsul în cartea lui D. Al. Lascarov-Moldovanu ,,Scrisori de război”. Cuvântul este sunetul emanat de suflet aşa cum ochiul este fereasta sufletului. Sub acest aspect românul în clipele sale de reală sinceritate, ca cea în vreme de război simte cum ,,fiecare cuvânt are aerul unui cuvânt ultim despre lucruri ultime ce zac ca pietrele în fundul fiinţei noastre”[21]. ,,După lectura lor , rămâi cu impresia unei ţări întregi care se roagă pentru biruinţa crucii”[22], exclamă autorul iar noi lămurin sensul crucii prin acea că nu e vorba de înţelesul cruciat al cuceririi ci acel al păstrării identităţii şi pământului strămoşesc în virtutea continuităţii ,,Tatăl tău, după cum ştii…. şi-a făcut datoria la 1913 şi 1916-18. Bunicul tău a fost erou la Plevna, la 1877, iar tatăl bunicului tău a luptat la 1848. Prin urmare, moştenind un sânge războinic, nostalgia nu trebuie să-ţi copleşească sufletul. Înainte cu Dumnezeu şi cu combatanţii tăi”[23] , astfel scria un părinte fiului aflat pe front în anii ‘40. Concluzia se poate desprinde cu uşurinţă şi anume că ,,Acesta e sufletul românesc cel adevărat. Şi pe temelia lui trebuie clădit statul şi cultura naţională”[24].

Statul etnocrat este o emanaţie a înţelepciunii şi dinamismului românesc. Raţiunea este grosolană, fragmentează şi expune, pe când credinţa este subţire, firavă, învăluie şi farmecă, interiorizează şi mistifică.

Pământul înseamnă demnitate, românul este ortodox, plămădit de Dumnezeu din acesta, trăieşte prin el şi-l stropeşte cu sânge sfinţindu-l asemenea străbunilor lui. De aceea pierderea lui cere martirajul, iar înstrăinarea lui în alte mâini este o apostazie. Pământul este al lui, stăpânirea îi revine prin dreptul sângelui acordat de Dumnezeu doar lui din momentul în care l-a aşezat aici. Românul este profund spiritual, stăpânul său este voievodul şi apoi monarhul garant în faţa lui Dumnezeu al pământului, sufletului, credinţei şi sângelui şi prin aceste numim şi cuvintele cheie ale demersului nostru.

Miza particulară a constituit-o indentificarea acelor aspecte comune cu principiile statului etnocrat pe care le împărtăşim potrivit propriei noastre  raţiuni şi credinţe. Putem fi în această situaţie condamnaţi ca ideologi şi nu ar fi o greşală de vreme ce emitătorul ecestui verdict nu se identifică cu nimic din cele arătate mai sus. Aceasta însă nu afectează cu nimic posibilitatea de reuşită a unui astfel de gândiri.

Miza ştiinţifică a constituit-o dorinţa de a arăta că ortodoxia şi intelectualul de formare creştină a fost în stare să ofere un model politic, econimic, juridic, cultural-spiritual de conducere, noi susţinând doar partea justificativă a acestuia.

Personal credem că programul statului etnocrat constituia o variantă demnă de interes pentru viaţa politică respectivă, şi chiar dacă ea nu s-a concretizat întru totul atunci şi ceea ce s-a realizat a subliniat necesitatea unei atenţii deosebite la esenţe, pentru că iminente sunt derapajele. În momentul de faţă societatea românească poartă pe trupul său răni prea adânci ale degradării spirituale şi istorice iar prea luminatele raţionamente ale românilor, care nu prea mai sunt români, fac imposibilă mularea acestul model pe societatea  actuală, dar totuşi am fost capabili şi de o astfel de gândire.


[1] Nichifor Crainic, puncte cardinale…  p.234.

[2] Geta Marcela Pârvănescu, op. cit., p. 82.

[3] Ibidem.

[4] Ibidem, p. 93.

[5] Ibidem.

[6] Nichifor Crainic, Ortodoxie şi Etnocraţie, Ed. Albatros, bucureşti, 1997, p. 241.

[7] Ibidem.

[8] Ibidem, p. 245

[9] Ibidem, p. 246

[10] Ibidem, p. 154.

[11] Ibidem, p. 155.

[12] Ibidem.

[13] Geta Marcela Pârvănescu, op. cit., p. 31.

[14] Nichifor Crainic, Puncte cardinale… p. 48.

[15] Ibidem, p. 49.

[16] Nichifor Crainic, Ortodoxie şi etnocraţie… p.151.

[17] Mirel Bănica, Biserica ortodoxă română stat şi societate în anii 30, Polirom, Iaşi, 2007, p.100

[18] Nichifor Crainic, Ortodoxie şi etnocraţie…  p. 246.

[19] Ibidem.

[20] Ibidem, p.165

[21] Nichifor Crainic, Puncte cardinal… p. 141.

[22] Ibidem, p.145.

[23] Ibidem, p. 143.

[24] Ibidem, p.146.

 

 
 

Tinerețea lui Mihail Gheorghiu Bujor și apropierea de socialiști

Săndulachi Costel – Lorinel

Facultatea de Istorie, U.A.I.C.

 

Mihail Gheorghiu Bujor s-a născut pe 6 noiembrie 1881, la Iași, fiind al șaselea copil al soților Gheorghe și Maria Gheorghiu. Mediul familial în care a crescut a fost unul extrem de numeros, totalul copiilor celor doi soți fiind de nu mai puțin de doisprezece. Însă numărului mare de copii, nu i-a împiedicat pe soții Gheorghiu să le ofere copiilor o educație decentă. Tatăl său era de o educație aleasă, provenit din Imperiul Austro-Ungar. Despre originile lui Bujor și a familiei sale Petru Pandrea scria în memoriile sale „ Soacra mea … baroană habsburgică, tatăl ei fiind Demetrius Stoika, graf von Wenezel und Salla, doctor de Viena de filozofie, adus de Simion Bărnuțiu ca profesor de latină la Universitatea de la Iași, căsătorit cu o moldoveancă Drăghici, moartă de tânără, căsătorit cu o altă moldoveancă, din care a ieșit Mihail Gheorghiu Bujor”[1]. Casa în care locuia numeroasa familie era situată pe strada Bucșinescu, făcând parte din vechiul grup de case care înconjurau palatul Beiului ( reprezentantul Porții)[2]. În familia lui Bujor mai existau, totodată, și doi unchi care aveau grade înalte în armată. Statutul familie Gheorghiu era unul favorabil, la nivel local cel puțin, iar M. Gh. Bujor a putut să-ți dezvolte calitățile intelectuale într-un mediu nu neapărat ideal, dar oricum propice formării sale. Școala primară, gimnazială, liceul cât și studiile superioare le-a urmat în orașul natal, unde intră pentru prima dată în contact cu ideologia socialistă.  În cadrul Universității „Al. I. Cuza” din Iași, urmează cursurile facultății de drept și facultății de filozofie, frecventând și cursurile de științe ale naturii. Începe să ia parte la întrunirile Cercului de studii sociale din Iași, care a format personalități importante ale mediului politic românesc de la începutul secolului XX:, Ion Sion, Em. Socor, V. Gafencu, A. Gusti[3], și este atras de ideologia marxistă și socialistă. Inițiatorii acestui cerc au fost Dr. Litman Ghelerter și Max Vexler.

În adolescență suferă o dramă, într-un interval scurt de timp îi mor o soră de 15 ani, un frate de 19 ani și altul de 23 ani de tuberculoză, apoi mama sa moare la 49 de ani și în doi ani moare și tatăl[4]. Drama îl marchează pe tânărul Bujor și va contribui la formarea sa ulterioară. În plan religios drama adolescentului Bujor îl va duce spre îmbrățișarea ateismului. Stagiul militar îl îndeplinește în cadrul unui batalion de vânători de munte între anii 1901-1902, având în urma instrucției gradul de sublocotenent în rezervă[5]. Debutează ca jurnalist în ziarul „Cronica” publicat la București de către frații Basilescu în anul 1901, continuă să scrie articole pentru această publicație până în anul 1904. În acest moment el este cunoscut doar pe plan local, următorul pas în ascensiunea sa politică este făcut odată cu mutarea sa în București și cu stabilirea legăturilor cu cercul socialist bucureștean. Ajuns la București începe să scrie articole pentru proaspăt reînființata gazetă socialistă „ România muncitoare”, care l-a avut ca redactor șef la început pe Iosif Nădejde-Armașu, plecat ulterior spre ziarul „Adevărul”. În urma debarcării lui Nădejde, Bujor preia poziția vacantă de redactor șef a „României muncitoare”, ziar finanțat de Cristian Racovski, care dorea să strângă în jurul său un grup de socialiști fideli și să refacă Partidul Social-Democrat din România[6]. Duce o activitate intensă publicistică, care îl va propulsa în elita mișcării socialiste. Această ascensiune este confirmată de alegerea sa în timpul conferinței socialiste din 29 iunie – 1 iulie 1907, în cadrul Comitetului Uniunii Socialiste, alături de  I.C. Frimu, C. Racovski, Gh. Cristescu şi N. D. Cocea[7]. Devine și unul dintre membri redacției publicației teoretice socialiste editate la Iași între anii 1907-1908.

În timpul evenimentelor din martie 1907 el publică articole în „ România muncitoare” prin care critică intervenția brutală a armatei la ordinele guvernului și îi apără pe țăranii răsculați. În primul articol care tratează acest subiect, Bujor face un apel către forțele armate să nu mai tragă în țăranii răsculați: „Niciodată gloanțele voastre în pieptul țăranilor asupriți! Trageți în vânt!”, așa se încheie articolul intitulat „Către concediați și rezerviști!”[8]. Alte articole care tratează subiectul și care cer oprirea asupririi țăranilor răsculați și fraternizarea cu aceștia a armatei și populației și în același timp aduc critici clasei burgheze sunt: „ În fața primejdiei…” , „ Destul” și „ Cuvântarea lui M. Gh. Bujor de la mitingul de la 11 martie” , toate publicate în România muncitoare. De partea țăranilor răsculați a fost toată mișcarea socialistă, vocea lui Bujor nefiind singura care a blamat măsurile guvernului liberal. O altă temă centrală a ideologiei socialiste promovate de Bujor a fost introducerea votului universal care a fost dezvoltată de acesta în articole critice la adresa sistemului electoral cenzitar practicat în Vechiul Regat la începutul secolului al XX-lea ca: „ Țara s-a pronunțat” unde concluzia articolului este mai mult decât edificatoare asupra conținutului „ Dacă, deci, țara s-a pronunțat, apoi ea s-a pronunțat, dar nu țara votanților, ci țara cea adevărată și dată la o parte s-a pronunțat cu tărie în contra stăpânirii de clasă și pentru votul obștesc”[9] , alt articol „Colegiul unic” din 1909, ca răspuns la principiul enunțat de partidul liberal, prin care urma să înlocuirea celor trei colegii electorale cu unul singur[10].

Bujor este în acest moment în strânsă legătură cu C. Racovski, cel care mai târziu îl va influența într-o decizie care va duce la arestarea sa ulterioară. Iar la nivelul ideologiei este clar influențat, ca de altfel toată mișcarea socialistă, de Constantin Dobrogeanu-Gherea. Printre funcțiile de conducere care le deține în cadrul mișcării socialiste se numără și cea din cadrul Comitetului de conducere al Uniunii socialiste alături de I.C. Frimu, Gheorghe Cristescu, N.D. Cocea și C. Racovski[11], acest comitet luând ființă prin unificarea cercurilor socialiste din Vechiul Regat. Acest nucleu va milita pentru reînființarea Partidului Social Democrat, acțiune care se va produce în anul 1910, când în urma unui congres partidul este reînființat. Bujor joacă un rol important în pregătirea congresului de reînființare, și primește onoarea de a citi în fața membrilor partidului a programului partidului, numit „Partea Principală” , care prevedea următoarele puncte esențiale: socialismul era rezultatul dezvoltării capitaliste ale țării, partidul luptă pentru apărarea clasei muncitoare, dar el nu tinde la împiedicare dezvoltării capitaliste, fiind o etapă necesară în dezvoltarea României spre socialism[12]. Amprenta ideologică a lui Dobrogeanu-Gherea este cât se poate de clară. Peste 10 ani realitățile socialiste vor fi total diferite, destabilizarea ordinei politice și folosirea tacticilor subversive luând locul acceptării capitalismului ca etapă de tranziție spre socialism. Bujor prezintă și programul agrar al partidului, care este redactat sub supervizarea aceluiași Constantin Dobrogeanu-Gherea, omniprezent în cadrul redactării programului partidului, în calitatea sa de principal ideolog al partidului.  Aceștia ajung la următoarele concluziile:  „ problema agrară are la noi o însemnătate mult mai mare decât în alte țări”, „ rolul țărănimii este cu mult mai însemnat și problema agrară e o problemă de prim rang și care cere o grabnică rezolvare”[13], care de altfel Dobrogenu-Gherea le va prezenta mai pe larg în cartea sa ce va apărea ceva mai târziu în acest an, „Neoiobăgia”.


[1] Petre Pandrea, Memoriile mandarinului valah, Ed. Albatros, București, 2000, p. 409.

[2] Nicolae Copoiu, Mihail Gheorghiu Bujor. Scrieri, versuri și proză, Ed. Minerva, București, 1983, p. 330.

[3] Idem, Mihail Gheorghiu Bujor. Scrieri social-politice (1905-1961), Ed. Politică, București, 1979, p. 12.

[4] Idem, Mihail Gheorghiu Bujor. Scrieri, versuri și proză, p. 330.

[5] Ibidem, p. 337.

[6] Stelian Tănase, Racovski: Dosar secret, Ed. Polirom, Iași, 2008, p. 10.

[7] Nicolae Copoiu, Mihail Gheorghiu Bujor. Scrieri social-politice (1905-1961), p. 14.

[8] M. Gh. Bujor, „Către concediați și rezerviști!, în România muncitoare, Anul III, nr. 2 din 11-18 martie 1907, p. 1.

[9] Idem,Țara s-a pronunțat…”, în România Muncitoare, Anul III, nr. 15 din 17 iunie 1907, p. 1.

[10] Idem,Colegiul unic”, în România Muncitoare, Anul V, nr. 75 din 5 februarie 1909, p. 1.

[11] Nicolae Copoiu, Mihail Gheorgiu Bujor. Scrieri social-politice (1905-1961), p. 25.

[12] Ibidem, p. 26.

[13] Ibidem, p. 28.