RSS

Prelecțiuni istorice junimiste despre istoria națională Gheorghe Panu și A. D. Xenopol I

Cernică Simona

Facultatea de Istorie, Universitatea „Al. I. Cuza”

 

Junimea a însemnat pentru perioada secolului al XIX-lea reuniunea dintre elita intelectuală și poporul simplu, elementul de legatură dintre  acestea  a fost pe cale scrisă și anume prin revista Convorbiri Literare. În cadrul acestei reviste Gheorghe Panu și Alexandru D. Xenopol au publicat prelegeri  cu privire la importanța istoriei și culturii noastre naționale. Pe parcursul timpului alte publicații în Convorbiri și anume ale lui Dan Bodin și I.C. Felitti  au susținut ideile istoricilor Junimii . În următoarele pagini îmi propun să aduc în discuție două obiective importante cu privire la cultura și istoria noastră națională. Perioada pe care G. Panu și A. D. Xenopol o abordează în prelegerile lor nu se limitează doar la secolul în care ei au trăit și anume sec. XIX, ci fac o analiză a trecutului îndepărtat.

Originea poporului român este un prilej pentru G. Panu sa faca anumite critici la adresa unor pretinși istorici care nu cerceteaza sau omit anumite izvoare importante cu privire la trecutul nostru, și astfel dau apă la moară scrierilor straine mai precis nemțesti și slave care din interese pe care am să le prezint mai târziu, afirmă ca noi nu am avea origine latină ci că suntem un neam cu alte rădăcini . Aș mai putea afirma faptul că această mișcare literară Junimea a avut nevoie nu numai de oameni cu imaginație romantică precum cea a lui M. Eminescu, care putea fi uneori periculos de subiectivă, ci și de oameni care sa spună adevărul fără implicații ale unei imaginații ce ar putea să trișeze istoria.

În preocupările junimiștilor, studiul istoriei propriu-zise nu intra în preocupările imediate  ale fondatorilor Junimii. Însemnătatea acestora nu le scăpase însă din vedere. Pe Maiorescu îl cunoaștem stăruind câteva decenii pentru formarea unui istoric în spiritul Junimii, capabil să producă numai niste sinteze  fără a pune prea mult accentul pe lucrări vaste și încărcate de informații istorice.

Fenomenul Junimii a fost studiat mai cu seamă de istorici literari, de critici, de sociologi. Aprofundarea lui nu e posibilă totuși decât investigând și zonele conexe , dat fiind faptul că acestea au fost reprezentate adesea de personalități prestigiose.

Este mai des cazul istoriei, domeniu în care precum am mai spus s-au manifestat direct A. D. Xenopol , G. Panu dar și Titu Maiorescu cei mai de seama istorici ai Junimii.     

 

Cultura natională se intitula primul studiu trimis de A. D. Xenopol pentru Convorbiri, studiu conceput in spiritul școlii etnopsihologice  a cărui doctrină avea să o cunoască  doar ulterior pornind de la o prelegere  de psihologie a lui T. Maiorescu.[1] In studiu el iși propunea să explice  ce anume inseamnă cultura nqțională,  care este câmpul ei și la ce este bună.

Ocupându-se apoi de problema specificului, de formare sub care se înfațișează această cultură, limbă, literatură, – în serns larg cuprinzând și istoria-, artele, dreptul de a demonstra necesitatea ei.

Spre  aceste domenii se cuvenea îndreptat interesul, și A. D. Xenopol le cercetează pe rând pentru a conchide că: cultura natională a unui popor există mai întâi  în păstrarea, dezvoltarea, și cultivarea limbii sale, apoi în regularea raporturilor indivizilor săi, atât a celor de drept cât și a celor de moravuri.[2]

Însă A. D. Xenopol nu era singular in epocă, nici chiar între junimiși, cu toate deosebirile de opinie  care au iscat polemici incă de la început. Sub semnul istorismului, Maiorescu definea cultura ca pe un produs apărut pe o anumită treaptă evolutivă a omenirii, strâns determinată de dezvoltarea economico-socială iar cultura natională o sarcină care consuma neântrerupt puterile vitale.

Afirmând că de la Junimea au rămas câștigați definitiv pentru știintă si literatura română doar Titu Maiorescu, Mihai Eminescu si Alexandru D. Xenopol,  Gheorghe Panu denotă fără indoială o mare severitate ca în multe din judecațile sale. Câștigat pentru cultura romană în sens larg a rămas el insuși mai cu seamă prin studiile critice din tinerețe și prin mărturia pe care ne-a lăsat-o fidelă, în fond chiar dacă uneori trădătoare sub unghi evenimențial asupra  junimii.[3]

Istoria natională spune Thierry, este o proprietate colectivă a unui popor, o parte din patrimoniul său moral . Fiecare generație este chemată mu numai să o conserve dar să o sporească în certitudine și claritate.

Desele intervenții la rubrica Istorie din cadrul revistei Convorbiri Literare au adus in atenție preocupările lui A. D. Xenopol și ale lui G. Panu despre starea noastră națională. Insă națiunea noastră românescă nu este și nu are cum să fie un element independent de ceva. Fară doar și poate atât Europa cât și celelalte continente sunt factorii externi ce ne-au influiențat cursul istoriei, insă și noi la rândul nostru suntem cei ce am influiențat trecutul unor națiuni. A. D. Xenopol spunea în cadrul unei prelegeri că Antichitatea a dus la aparitia Evului Mediu, ori România în perioada sec. XIX a stagnat si a ramas impotmolită în sfera Medievală, și că poporul român trebuie sa contribuie fară doar și poate evoluția spre modernitate.

Partea cea mai interesanta a spiritului antic nu a fost aceea ce rămase în memoria popoarelor, pentru ca după cum am spus lumea de pe timpul navalirii nu era în stare să înțeleagă și să pătrundă producerile mărețe ale spiritului antic.[4] 

Dacă privim la istoria noastră vedem că ne infațișează acelaeși fețe deși în perioade diferite. Pînă către începutul secolului XIX,  românii au fost în epoca Evului Mediu a istoriei lor. Într-o prelegere publicata în revista Convorbiri Literare A. D. Xenopol își exprimă nemulțumirea față de felul în care lucrurile evoluează cu privire la români și spune el că: Iubirea pentru patrie și a poporului său trebuie înfăptuită prin fapte care sa-i asigure sau măcar să îi deschidă un viitor , și că țara nu are nevoie de vorbe goale.[5]     

Demult există convingerea că prin măguliri nu s-a făcut niciodată bine unui om de același lucru ar trebui să se convingă și o țară cu privire la anumite direcții care în loc de a arăta relele, neajunsurile, trebuie să însemneze mijloacele pentru îndreptare.

G. Panu vorbește despre intelectualii vremii, dar mai cu deosebire despre cei care învață și scriu istorie. Un număr destul de mare de învățați și-au dat osteneala de a dezgropa din întunericul bibliotecilor Europene, din unghiurile uitate  a țărilor noastre tot felul de cronici, documente, inscripții, monede cu privire la istoria noastră. Un lucru curios s-a constatat. Toți acei oameni care au lucrat în cărțile lor, au ajuns să se ferească a le întrebuința[6]. Descoperirile lor atestă faptul că multe dintre izvoarele care stau mărturie despre un eveniment anume  nu sunt potrivite cu măreția poporului român.

Instinctul de conservare la români era foarte pronunțat precum era la toate popoarele tinere și pline de viață: dacă ungurii sau tătarii năvăleau în țară, ei știau să își întoarcă pagubele pricinuite prin năvăliri pe teritoriul acelora, de multe ori popoarele vecine numai știau ce măsuri să mai ia contra acestui popor așa de tulburător și de aventuros. Românii se deșteaptă la o viată națională comform dorințelor lor, in viitor sunt măgulitoare iar ei se îndreaptă victorioși spre acest nou trai.

Atât absolutismul fanariot din secolul al XVIII-lea, cât și diplomația iscusită a Rusiei, se indreptau către o singură țintă: nimicirea naționalității române. Oameni instinctivi, românii își apără ceea ce au în primejdie. Inteligența  română își revarsă toate puterile sale  intrunite în apărarea acestui punct principal al vieții lor.

Cei ce începuseră mișcarea literară se pun în fruntea mișcării naționale. Fiecare tânăr care știe să țină o pană în mână, devine un patriot înfocat punându-și puterile sale în serviciul acestei cauze nobile. Politica și literatura au fost amestecate și comfundate precum naționalitatea și viața poporului erau erau strâns legate un de alta.

Originea noastră latină nu era recunoscută în rândul slavilor și al nemților. Aceștia nu utilizau în mod corect izvoarele pe care le aveau despre poporul român și nu aveau nici o bună intenție sau demnitate de a spune adevărul despre noi. Învățații străini slavi și germani, susțineau faptul că noi suntem o naționalitate slavă iar nemții că noi suntem o rămășiță gotică. A recunoaște că limba noastră cuprindea un element însemnat slav, ar însemna a înlesni și a da apă la moară spuselor slavilor cum că avem rădăcinile lor, și a Rusiei pericolul de anexare. [7]

A spune verde că odată Valahia a fost posesiune ungară, era a da un argument mai mult la pretențiile Austriei. Inamicii naționalitații noastre, aruncându-se intr-o extremitate, românii au căzut în cealaltă extremă. Culegând toate faptele glorioase ale străbunilor și lăsând în urmă pe acele ce credeau ei că ar servi rău cauzei naționale ei întâmpinară pe inamici cu acest specimen ca cu o probă de existența lor de popor. În același timp filologii alungau din limbă cuvinte străine derivându-le exclusiv din limba latină și formau în același timp un diaalect aproape curat latinesc. După cum am spus toți oamenii de talent, punându-se în fruntea mișcării se făcuseră profesori de limba română sau de istorie.[8]

Existența noastră ca popor numai este pusă la îndoială și dacă și astăzi ca popor poate să ne amenițe vreo nenorocire în neatârnarea noastră, desigur că aceasta se va face prin dreptul celui mai tare, nu însă după argumentele ce se aduceau acum 50 de ani și poate se mai aduc de câțiva învățați retrograzi.[9]

Ioan C. Felitti intr-un studiu publicat în revista Convorbiri Literare din 1927, spunea că la un om cult se naște dorința de a-și cunoaște strămoșii și evoluția poporului din care face parte, atât din curiozitate firească precum și pentru a se cunoaște mai bine pe sine insuși.

Persistența fondului daco-roman în ciuda amestecului de popoare perindate prin Dacia, extraordinara putere de conservare etnica a poporului român, constitue temelia pe care trebuie să se înalțe edificiul civilizației românești.[10]

Când ne amintim că la noi s-a adăpostit și că de la noi s-a  sprijinit tradiția culturală grecească a orientului creștin: că prin această tradiție s-a pregătit terenul pentru înțelegerea imediată a ideilor marii revoluții franceze, că manifestații culturale și sacrificii pentru aceasta au fost posibile în vremuri de restricție se cuvine să se deștepte în noi simțul datoriei imperioase de a face mai mult și mai bine pentru națiunea noastră.(foto htt//pvladhogea.wordpress.com20100630restituiri-a-d-xenopol-nationalismul-fragment-1)


[1] Al. Zub, Junimea implicații istoriografice 1864-1885, Editura Junimea, Iasi 1976, p. 100.

[2] Cornel Regman, Spiritul junimii în Junimea, Antologie 1.,  București  1973, p. 29.

[3] Paul Cornea, Oamenii începutului de drum, Editura Cartea Românească,București, 1974, p. 39.

[4] A. D. Xenopol, Studiu asupra istoriei noastre naționale în  Convorbiri Literare, nr. 1, Iași 1871, p.1.

[5] Ibidem.

[6] Gheorghe Panu, Studii asupra atârnării sau neatârnării politice a Românilor în deosebite secole în Convorbiri Literare, nr. 4, Iași,  an 1872, p. 152.

[7] Sorin Alexandru, Privind înapoi, modernitatea, Editura Univers, București 1999, p. 52.

[8] Studiul istoriei la români în Convorbiri Literare, nr 8, Iași, an 1874, p 56.

[9] Ibidem.

[10] Ioan C. Felitti, Istoria națională la Convorbiri Literare, în Convorbiri Literare, nr. 4, Iași, an 1927, p. 78

Anunțuri
 

Suferintele romanilor si pierderea Basarabiei

 Vitcu Andrei

Facultatea de Istorie

Universitatea „Al. I. Cuza”

            Războiul din 1806-1812 a fost întreprins de ruşi pentru a scăpa  Ţările Române de jugul şi asupririle turcilor ceea ce era mai mult un scop de suprafaţă. În perioada 1806-1812 de ocupaţie rusească, guvernul central rus urmărea încorporarea desăvârşită în Imperiul ţarist a Munteniei şi Moldovei.

De îndată ce domnul Moldovei, Alexandru Moruzzi şi-a părăsit scaunul, acesta a fost încredinţat de către ruşi lui Alexandru Ipsilanti (acesta fusese numit domn şi în Ţara Românească).

Noul domn, Alexandru Ipsilanti, a fost imediat însărcinat de ruşi să întocmească o oştire de  oameni de ţară ce trebuia să fie îmbrăcată într-o uniformă  verde şi să poarte numele de dragoni manedoni (nu se ştie pentru ce acest nume) cu scopul de a asigura liniştea ţării “într-această oştire erau fel de fel de limbi: arnăuţi, greci, sârbi, români de ţară, nemţi, unguri, adunătură de felurimi de oameni blestemaţi, curată ceată de tâlhari care pe unde ajungea gemea pământul”[1].

Soldaţii se înrolau numai pentru a pune mâna pe leafă, retrăgându-se imediat ce zăreau duşmanul. Pentru aceasta ruşii îi băteau cumplit împlinind numărul de lovituri regulamentare chiar şi atunci când aceşti nenorociţiţi încetau din viaţă. Generalul suprem, Michelson, şi ajutorul său Milaradovici, au cerut lui Ipsilanti 80 de pungi cu bani, drept recompensă pentru ostenelile lor. Dar Ipsilanti le-a refuzat darul cerut întrucât el nu putea încasa nici o contribuţie într-o ţară care constituia o pradă bună pentru ruşi cât şi pentru turci.

În urma ameninţărilor pe care le-a primit. Ipsilanti speriat, a fugit în Rusia la Sankt Petersburg  unde s-a  plâns  contra  purtării  generalilor ruşi;  aceasta  a atras rechemarea lui

Michelson în Rusia unde dizgraţiatul împăratului s-a sinucis. Ipsilanti nu s-a mai întors din Rusia, iar ruşii profitând de aceasta au improvizat în Ţările Române o nouă ocârmuire, sub doi înalţi dregători ruşi, unul președinte cu reşedinţa la Iaşi, celălalt vicepreşedinte cu sediul la Bucureşti.

Divanurile celor două Ţări Româneşti, au fost păstrate sub numele de comitete şi puse sub ordinele celor doi dregători ruşi. De fapt, în visteria ţării era un mare haos, cei răspunzători cu resursele financiare ale Moldovei, ca de altfel şi al Ţării Româneşti, urmau întocmai toate ordinile primite de la noua conducere. Astfel, ocârmuitorii ruşi, aveau mare grijă de aceşti bani şi pentru a-i folosi în scopurile noii ocupaţii, nu numai în interes propriu.

Înainte ca urmaşul lui Michelson, Prozorovski, să-şi fi luat comanda în noua funcţie, turcii au trecut Dunărea şi, îndreptându-se către capitală au provocat o emigrare a populaţiei speriate spre “Ţara Ungurească”. Toate acestea nu erau decât relele nedespărţite de starea război în care se afla ţara, dar stăpânirea rusă ce abia începea, le-a rezervat românilor şi alte suferinţe. Acestea au fost provocate, ca şi războiul din 1774, de nevoile armatei dar într-o proporţie mult mai însemnată, deoarece trupele ruseşti în loc de a trece doar prin Moldova şi Valahia spre Turcia au staţionat pe teritoriul lor răstimp de 6 ani, în decursul căruia poporul român a fost nevoit să suporte aprovizionarea trupelor și nelegiuirile la care se dedau soldații ruși.

Pentru întărirea punctelor strategice pentru noua stăpânire a fost folosită o „nesfârşită mulţime de braţe”[2]. Astfel, generalul Zass, după ce i-a alungat pe turci din Hotin, a dat ordin prefecţilor ţinutului de a trimite un număr de salahori pentru a săpa un şanţ în jurul cetăţii şi de a contribui la reparaţii. Fiind iarnă, acei nenorociţi salahori, lucrau ziua sub loviturile biciului rusesc şi petreceau noaptea închişi în biserici sau ocoale pentru a nu fugi “udaţi până la oase, lipsiţi de foc şi hrană, ei au pierit cu mile”[3].

Din 2.000 de luptători întrebuinţaţi la fortificarea Hotinului, 400 au murit în câteva zile. Transporturile necesare armatei ruse, au constituit o adevărată calamitate pe capul românilor. În 1811, preşedintele guvernului provizoriu rus a cerut divanului Moldovei 15.000 de care. În afară de aceste cereri, zise regulate, locuitorii erau supuşi la tot felul de prădăciuni, de secătuiri şi spolieri, care îi aduceau în cea de urmă mizerie.(foto http://www.oastea.army.md/?action=show&cat=191&obj=372)

Un raport al lui Meriaje, delegatul francez la negocierile începute pentru încheierea păcii, spunea că “Moldova, ca de altfel şi Ţara Românească, erau de o rodire minunată, ele erau acoperite de turme, dar armata rusească le-a mâncat aşa de rău că la începutul lui 1809, ele nu mai înfăţişau decât închipuirea unui deşert şi armata rusă era nevoită să-şi tragă proviziile din ţările de la nordul Nistrului şi din Odessa”[4].

Iată pentru ce “sărmanii români doreau să vadă cât mai curând armatele ruse departe de nenorocita lor de ţară”[5]. Ruşii nu cereau însă de la aceste ţări numai muncă pentru nevoile războiului, ele mai impuneau şi dări de bani, al căror nume depăşeau puterile lor. Astfel, în afară de cele 80 de pungi cu bani, pe care generalii ruşi le-au încasat fără nici o îndoială din visterie, după fuga lui Ipsilanti, Miloradovici a cerut  regulat, în  fiecare lună, suma foarte însemnată pentru acele timpuri de 4.000 de galbeni, motivând că avea nevoie de ei pentru a-i spiona pe turci.

Ruşii au mai cerut bani şi pentru construirea unor spitale, o dare de acest fel a fost impusă negustorilor. Faţă de împotrivirea acestora, ruşii au găsit şi modalitatea de a-i determina să o accepte, răspândind vestea îngrozitoare pentru majoritatea lor, că o parte din ei, care au fost puşi în căruţe de poştă în noaptea de 21 august 1811, au fost trimişi în Siberia[6]. Metoda ruşilor i-a determinat pe negustori să-şi deschidă prăvăliile în faţa lor. O altă cerere lovea în boieri şi cler, de la care s-a pretins suma de 1.200.000 lei “fiecare boier având de plătit în raport cu veniturile şi dregătoria sa”[7].

În ziua de 25 aprilie 1812, la câteva zile înaintea subsemnării păcii, Kutuzov a cerut o nouă contribuţie de 2.000.000 lei şi  Tschitscakoff a adăugat şi el, în cursul lunii iunie 1812, contribuţia anuală a fânului, jumătate în natură, jumătate în bani, din care cea de urmă a fost fixată la 2.000.000 lei. În această situaţie “membri divanului şi cei dintâi boieri au ţinut sfat, în urma căruia au trimis o deputăţie amiralului, spre a-i pune în vedere că o asemenea măsură ar sfârşi de pierdut ţara”[8]. După multe discuţii, s-a redus suma în bani la 200.000 lei. Sub ocârmuirea rusească, contribuţiile Moldovei, după socotelile visteriei, s-au ridicat la 300.000 lei, cât fusese mai înainte, la 8.000.000 lei[9].

Rusi, a considerat că implicare în împărțirea dregătoriilor este un mijloc minunat de a-şi face partizani şi a început să profite de asemenea situaţie. Preţioasa cronică a lui Zilot Românul menţiona, asupra acestui lucru următoarele: “Nu era mai puţin ciudat să vezi ce făceau şi boierii cu un nou obicei, cuprinzătoare că cutare, după slujba sa, sau după altă mijlocire, să se suie la treapta cutare; care pitace ajunseră mai la urmă de se vindeau şi pe bani şi era destulă ocară, căci le luau şi toţi mişeii şi oamenii netrebnici”[10].

De asemenea, Rusia încurajat corupţia dregătorilor. Conducerea rusească a numit câte un ofiţer ispravnic pentru fiecare judeţ, alături de alţi doi ispravnici pământeni, prin intermediul cărora trebuia sa se reducă jafurile ce se comiteau. Dar iată că, atât ofiţeri cât şi pământenii numiţi, comiteau împreună aceste delicte. Faţă de faptele lor, nu se putea protesta întru-cât ei reprezentau noua conducere, dar cum erau ofiţerii aşa erau şi generalii, faţă de români, prădători şi corupţi faţă de propria lor ocârmuire.

Astfel generalul Zass a putut să ia recoltele locuitorilor prin dragomanii săi ca apoi să facă raport către împărăţie că le-ar fi cumpărat. Comisarul răspunzător cu alimentarea trupelor căruia îi dădeau o parte din foloase, îi arătau preţurile pe care trebuia să le pună şi care depăşeau cu mult sumele reale. Aceasta nu numai că făcea să se plătească foarte scump din casa imperială, ceea ce primise gratis, dar încă adunând grânele şi vitele de prisos, le îmbarcau la Chilia pe vase negustoreşti şi le vindeau la Odessa.

Când Kuschnikoff a fost numit preşedinte al ambelor divanuri din Moldova şi Muntenia, el şi-a luat ca secretar un boier dintr-o clasă mai de jos pe nume Crupenski, despre care se spunea că “era un om tânăr, subţire la minte, dezgheţat, nemoral şi interesat, care vindea toate locurile de dregători pe bani, pe care le împărţea cu prezidentul”[11]. Visteria avea însemnătatea cea mai mare, alături de vicepreședinția divanului, aceste funcţii aveau venituri însemnate, mai ales cele provenite din acţiuni necinstite, ce se ridicau la cel puţin 40.000 galbeni pe an.

Ruşii au introdus în Ţările Române o monedă falsă impusă ca plată pentru cumpărăturile pe care le făceau, la care se adaugă şi fărădelegile numeroase comise de oştirile muscovite completând până la un punct starea acestor țări sub ocârmuirea ocupaţiilor. Plângerile locuitorilor către comandant, generalul Kutuzov au primit drept răspuns că acestora “li se vor lăsa ochii spre a plânge”. Văzând că ruşii adăugau bătaia de joc la toate nenorocirile pe care le-au adus asupra lor, românii s-au plâns împăratului Alexandru I.

Luând cunoştinţă de îngrozitoarele lor suferinţe, împăratul a ordonat lui Tschitschakoff, care la înlocuit pe Kutuzov în comanda supremă, să ia măsuri pentru împiedicarea neorânduielilor şi fărădelegilor de tot felul care se comiteau în Principate. O astfel de stare de lucruri nu putea inspira românilor simpatii pentru aşa numiţii liberatori. Aducându-şi aminte de suferinţele încercate în vremile războaielor de mai înainte, ei au ajuns să se convingă că stăpânirea rusească nu era menită să aducă pentru ţările lor fericirea aşteptată.

O rană mult mai adâncă ce a afectat pe moldoveni a constituit-o răpirea Basarabiei, un teritoriu atât de însemnat din ţara lor. Dacă luarea Bucovinei, care nu era decât un “petec” în comparaţie cu Basarabia, îi afectase atât de puternic faţă de pierderea Basarabiei ei nu puteau rămâne nepăsători. În acest sens plângerile la Poartă nu au lipsit, iar boierii nu au comis şi cu acest prilej greşeala lui Grigore Ghica ce apărase Bucovina cu atâta ardoare. De această dată, boierii s-au prefăcut a fi apărătorii intereselor Porţii accentuând mai ales asupra pierderii foloaselor pe care turcii urmau să le simtă după luarea celei  mai bune jumătăţi a Moldovei.

Cele 120.000 de kile de grâu care erau procurate în fiecare an turcilor pentru oştirile lor, au fost luate aproape în totalitate din Basarabia, pentru că în restul ţării se cultivau cu deosebire porumb pentru hrana locuitorilor. Din cele 300.000 ocale de unt, pe care turcii le primeau din ţară, 120.000 proveneau din Basarabia, apoi cea mai mare parte a vitelor şi oilor erau crescute în câmpiile ce se întindeau dincolo de Prut. Cedând această parte Rusiei, se micşora negoţul Moldovei, ce consta mai ales în exportul animalelor. Poarta trebuia în aceste condiţii să reducă tributul pentru că ar fi fost cu neputinţă să se ceară de la jumătate de ţară ceea ce mai înainte se lua de pe întregul ei.

Boierii au început astfel de plângeri şi altele chiar la “pragul preputernicei împărăţii” în care spuneau că “precum de la moșii şi strămoşii lor au apucat întregimea Moldovei, aşa să rămână şi de acum înainte, deoarece partea cea răşluită ar fi îndemânarea şi adăpostirea locuitorilor, înlesnirea vieţuirilor şi a hranei îndestulare şi a vitelor păşune, într-un cuvânt tot câmpul şi inima ţării”[12]. Acestea au găsit tot atât de puţin răsunet ca şi acelea ridicate cu prilejul răpirii Bucovinei.

Catastrofa lui Napoleon în Rusia, care a făcut din Alexandru I stăpânul Europei, a împiedicat pentru totdeauna Poarta să revină asupra faptului împlinit. Într-adevăr, Basarabia era pierdută din moment ce vulturul Uralului îşi înfipsese în ea ghearele sale şi rămasul bun al locuitorilor ei era simbolul aceluia pe care ţara o făcea jumătăţii sale însăşi. De atunci Prutul a devenit “râul blestemat ale cărui valuri însemna despărţirea acelui neam”.

 


[1] A.D.Xenopol, Istoria românilor, vol.I, 1890, p.70

[2] Ibidem, p.78.

[3] Idem

[4] P. Cernovodeanu, Basarabia, Drama unei provincii istorice româneşti în context politic internaţional(1806-1812),ed. Albatros, Bucureşti,1993,p.28.

[5] I. Nistor, Istoria Basarabiei,ed. Humanitas,1991,p.180.

[6] A. D. Xenopol, op.cit. p. 85.

[7] Idem

[8] Ibidem, p. 91.

[9] D. Sturdza, ş. a, Acte şi documente relative la istoria renaşterii României , t. I, p.343.

[10] I. Nistor, op.cit. ,p 187.

[11] Ibidem, p. 193.

[12] A.D. Xenopol, Op.cit.,p.158.

 

Socialismul si infiintarea Partidului Comunist in Franta

Gheorghiu Mihaela

Facultatea de Istorie, Univ. „Al. I. Cuza”,

Organizarea politică a clasei muncitoare franceze cunoaşte un moment decisiv în 1905 odată cu crearea partidului socialist unit, SFIO. Până atunci, mişcările socialiste au fost dominate de ideile anarhiste sau descentralizate ale lui Prudhon, Cabet sau Fourier.

În 1879 a fost fondat Partidul muncitoresc francez al cărui programă a fost în mare parte scrierile lui Marx şi Engels, acestea opunându-se concepţiei lui August Blanqui. SFIO se afirmă imediat ca un partid revoluţionar, având ca obiectiv ruperea de capitalism şi punerea în funcţie a unei societăţi colective. Comunismul, în Franţa, a luat forma unei grefe marxiste-leniniste pe suportul unor mişcări muncitoreşti şi socialiste dinainte de 1914. SFIC (section francaise de l’internationale communiste) care a luat naştere la congresul de la Tours în decembrie 1920 prin dezmembrarea SFIO este la originea unei culturi politice bazate, pe de-o parte pe condamnarea capitalismului, şi pe de altă parte pe edificarea unui „socialism ştiinţific”. Partidul aplică de acum înainte instrucţiunile comunismului internaţional.

În 1929 social democraţia nu este decât social-fascismul , SFIO vede ca ploua asupra sa expresii răzbunătoare care nu lasă fără răspuns. Aderarea la programul Adunării populare şi susţinerea guvernului socialist de Léon Blum în 1936 răspund în aceeaşi manieră strategiei internaţionale de la Moscova. În 1932 PCF a avut doar 8% din voturi, iar în 1936 a avut 15 %, în revanşă faţă de radicali care au avut 19 % din voturi în 1932 şi 14 % în 1936.

În 1947, Partidul Comunist Francez, care urma să preia puterea, adoptă ordinul Kominformului de a face parte din câmpul anti-imperialist și democratic pentru a lupta contra imperialismului american, aliații săi francezi și englezi și socialiștii de dreapta înaintea Angliei și a Franței.

PCF aprobă intervenţia sovietică în Ungaria din 1956, şi intrarea trupelor în Cehoslovacia. Devotamentul militanţilor, funcţionarea impertuabilă a aparatului, impactul electoral al PCF cât și sprijinul constant adus de către sindicat a permis menținerea forţei politice a comunismului francez. Acest partid a trăit prin obsesie, prin memoria partidului bolşevic al lui Lenin, a fost consacrat în disperare pentru a se auto-conserva chiar prin mărunţirea bazei sociale şi prin prăbuşirea sa morală.

 

Festivalul studentilor fara studenti

Marian Hariuc

Anul 2011 a reprezentat primul în care am avut ocazia de a simţi bucuria unei sărbători studenţești. Speram ca aceste momente să mă determine să conștientizez importanţa unei perioade din viaţă cu care nu mă voi mai întâlni. Nu intenţionez să condamn ceea ce am văzut, ci doar să exprim propriile nemulţumiri care, de altfel, le-am împărtășit cu mulţi alţi tineri care au trecut în ultimele zile pe lângă Casa de Cultură a Studenţilor. Nu știu foarte multe despre organizarea Festudius 2011 și în mod normal, părerea mea nu ar trebui să depindă de persoanele care s-au ocupat ca acest spectacol să atragă cât mai mulţi tineri. Am încercat să îmi temperez uneori atitudinea poate prea subiectivă, dar nemulţumirea provocată de lipsa studenţilor de la aceasta sărbătoare m-a făcut să înţeleg că sunt student și trebuie să mă intereseze de ce tinerii nu mai gustă astfel de petreceri devenite deja tradiţionale.

În momentul în care reprezentanţii mai multor grupuri urcă pe scenă și își exprimă nemulţumirile faţă de organizare sau chiar de “manelizarea” Festudius, deja există o problemă. Studenţii nu se simt bine într-un loc în care există datorită lor. Am privit în jur și treptat, am realizat că încep să mă simt ca la un festival mărginaș al orașului și nu în faţa Bibliotecii Central Universitare sau lângă statuia lui Mihai Eminescu. Practic, persoanele din jur m-au făcut să mă simt din ce în ce mai “minoritar”.

Cei responsabili de organizare ar trebui să se întrebe mai întâi ce au făcut pentru a atrage tineretul la distracţie și să conștientizeze că au o responsabilitate mult mai mare decât amplasarea unei scene și aducerea unor invitaţi. În ultimul caz, tind să cred că încă din prima zi a Festudius, au avut un succes mult mai ridicat în rândul unei alte categorii decât cea reprezentată de către studenţi. În ciuda tinerilor îmbrăcaţi în costume populare românești prezenţi pe scenă, dovadă ce reflectă adevărata bucurie de care un tânăr român ar fi trebuit să aibă parte, eu întâlnesc aceleași feţe neprimitoare și care nu cred că stau într-un cămin universitar și așteaptă de un an astfel de momente. Să nu uităm că vorbim de o minoritate naţională care se poate adapta în orice fel de medii sociale, inclusiv cel studenţesc și indiferent de părerile altora.

Având în vedere că este pentru prima dată când cunosc astfel de dezamăgiri, sper, totuși, ca anul viitor, sărbătoarea studenţilor să le aparţină în totalitate lor, se nu se mai producă confuzii de valori, iar aspectul cultural să devină mai prezent în programul Festudius.

 
 

Recurs la Podul de Flori

Alexandru D. Aioanei

Podul de flori, momentul care stârnește mereu discuții aprinse în jurul întrebării: cum de a avut loc și ce semnificație mai are astăzi? a fost situat într-o schemă de interpretare oarecum diferită la dezbaterea, Podul de flori între entuziasmul de moment și efectul de durată, ce a avut loc la Muzeul Unirii, fiind organizată de Cercul de Istorie Contemporană și A.T.R.G.

Adoptând o atitudine distantă și obiectivă, fără sentimentalism și nostalgie, cei doi invitați au stabilit responsabilități și cauze ale evoluției sinuoase a relațiilor României cu Republica Moldova. Ei au dezmințit ipoteza că la Podul de Flori s-a pierdut o ocazie, de altfel,  istoricul Cătălin Turliuc, unul din invitați, la o întrebarea despre cum a fost posibil acel 6 mai 1990, a răspuns că trebuia găsită o soluție prin care să treacă Prutul cele câteva mii de turiști străini din iarna lui 1989, fără complicații diplomatice și vamale. Însă tot Cătălin Turliuc a afirmat, vis-a-vis de atitudinea actuală a românilor și a clasei politice de la noi față de Republica Moldova și față de cetățenii ei „să nu uităm de ei, să nu judecăm fără să înțelegem și să nu uităm că vom da seamă”. De asemenea, istoricul Gheorghe Iacob a afirmat că în situația în care devii tot mai minoritar în propria țară, „trebuie schimbată atitudinea pentru că basarabenii au mai multe valori decât am crezut și care trebuie valorificate”. Când românii dau dovadă de resemnare „avem nevoie de sângele proaspăt al basarabenilor”, a afirmat istoricul ieșean.

Din discuție nu putea să lipsească problema unirii, față de care au prezentat rezerve ambii invitați chiar dacă în doze diferite. Dacă Gheorghe Iacob a afirmat că, apropierea Republicii Moldova de Uniunea Europeană și schimbarea atitudinii României ar fi o soluție, Cătălin Turliuc crede mai mult în sfârșitul lumii în 2012 decât în revenirea Chișinăului în componența României.

La final concluziile invitaților au fost că Podul de Flori reprezintă acum un capital simbolic, ce nu trebuie pierdut și care trebuie valorificat ca atare pe ambele maluri ale Prutului, mai ales în contextul crizelor identitare prin care trec cele două state.

 
 

Podul de flori la 21 de ani

Alexandru D. Aioanei

La 21 de ani de la acel 6 mai 1990 când Prutul a unit pentru prima dată după 50 pe românii de pa malurile sale, despre cea ce a rămas în amintirea contemporanilor drept Podul de flori se știu foarte puține lucruri. Nici o umbră de emoție nu mai stârnește astăzi în rândurile tinerilor, și nu numai, cea ce altădată i-a făcut pe români să se prindă în horă la mijlocul râului. Ca tineri, ca români, ca studenți avem datoria, în această perioadă a egoismului și individualismului, să aducem în atenția celorlalți momentele când entuziasmul, bucuria revederii și speranța unui viitor comun erau prezente în mintea și în inima tuturor. Podul de flori a fost speranța unei generații și este deziluzia alteia. Sute de mii de români au trecut Prutul în 1990 sub un imbold interior greu de explicat, tocmai de aceia la întrebarea, „ce a stins această credință?”, va fi tot mai dificil de oferit un răspuns.

Unde este speranța părinților, cum se raportează tânăra generație la evenimentele din trecut, mai au momentele de unitate un ecou în zilele noastre? Evenimentul este trecut cu vederea din neglijență sau intenționat? Care este importanța podului de flori pentru generația actuală și pentru cele viitoare? Cum se explică faptul că în ciuda unor regimuri democratice existente în Republica Moldova și România liniile de evoluție se depărtează tot mai mult? La aceste întrebări dar și la altele vom încerca să oferim un răspuns în cadrul dezbaterii Podul de flori între entuziasmul de moment și efectul de durată, organizată de Cercul de Istorie Contemporană, Asociația Tinerilor Români din Afara Granițelor și Muzeul Unirii, avându-i ca invitați pe prof. univ. dr. Gheorghe Iacob de la Universitatea „Al. I. Cuza” și dr. Cătălin Turliuc de la Institutul de Istorie „A. D. Xenopol”. Evenimentul va avea loc miercuri 4 mai orele 13.00 la Muzeul Unirii, strada Lăpușneanu.

 
 

„Primul 1 Mai liber”

Aioanei D. Alexandru

Numirea guvernului Petru Groza și apropierea victoriei împotriva Germaniei naziste au făcut din data de 1 mai 1945 un prilej pentru comuniști de a și promova imaginea prin mijloace diverse și sub sloganuri mobilizatoare. Presa comunistă prezenta sub titlu „Primul 1 Mai liber” această dată ca o ocazie pentru muncitorime de a-și arăta unitatea și dorința de luptă pentru afirmarea și apărarea drepturilor sale. Sărbătorirea unei victorii anunța noi succese pentru muncitorime printre care dispariția ghetoului și a sârmei ghimpate, aluzie directă la Germania nazistă. Data de 1 mai 1945 era un specială pentru că aducea cu sine victoria împotriva „fascismului” și confirma superioritatea forțelor „democratice” și „progresiste”.

Brusc, acest 1 mai, devine unul al tinereții, al femeii libere și muncitoare și al proletariatului a cărui victorie se întrezărea la orizont. Cu cerul înseninat de înfrângerea nazismului, muncitorimea devenea mai unită, realizând „sarcinile ce li se puneau în dezvoltarea istorică a civilizației”[1]. Această sărbătoare era prilejul ideal de a afișa această unitate de nezdruncinat care era „principalul instrument de luptă pentru distrugerea definitivă a fiare fasciste, pentru triumful deplin al dreptății democratice”. Acest tip de dreptate va ieși la iveală în adevăratul lui sens în procesele politice și sutele de mii de condamnări, atunci când ghetoul și sârma ghimpată nazistă va fi înlocuită cu lagărul și sârma roșie, cu „arhipelagul gulag”.

Pentru comuniști de asemenea 1 mai a fost și o ocazie de a arăta celorlalte forțe politice sprijinul maselor pe care îl aveau noile ideii politice. Toate defilările erau organizate de către Frontul Unic Muncitoresc, evitându-se, pe cât posibil, aluziile la ideile comuniste. Tineretul căruia îi revenea sarcina construirii noii societăți era mobilizat prin diverse moduri, concursuri sportive, defilări, pentru a promova ideile și principiile așa-zis „progresiste”. Acest 1 Mai și modul cum a fost el folosit de către comuniști avea menirea de a pune în contrast lumea nazistă sau fascistă care apunea cu lumea socialistă, victorioasă care renăștea din propria cenușă. O lume socialistă care trebuia exportată cu orice preț pentru a bucura cu binefacerile sale și alte zone proaspăt ieșit de sub aripa fascismului.


[1] Lupta Moldovei, an I, nr. 8, 1 mai 1945.