RSS

Arhivele lunare: Decembrie 2011

Situatia ortodoxiei ruse după „octombrie rosu”


Chele  Ştefan

Revoluţia bolşevică din octombrie 1917 a susţinut o politică de emancipare a maselor, a proletariatului, de sub aripa protectoare a bisericii. În noua organizare social-politică, potrivit principiilor enunţate de Marx, Engels, Lenin completate și puse în aplicare de V. I. Stalin, religia își pierdea dreptul de cetate din două motive. În primul rând Lenin și comuniștii stigmatizau religia ca instrument al „claselor exploatatoare”, de care s-au folosit pentru a supune marea masă a muncitorimii și țărănimii. Al doilea motiv era că partidul ca un nou Mesia, precum și scrierile liderilor comuniști – menite să înlocuiască scrierile patristice – nu suportau concurență. Trebuiau șterse din mentalul colectiv orice credințe care promovau supunere și toleranță față de dușman și trebuiau promovate cele care eliberau gândirea umană de percepte și credințe mistice. Religia a fost dușmanul ideologic al comunismului, poate chiar cel mai înverșunat, viziunea socialist radicală asupra lumii, dimensiunea sa totalitară ne fiind pretabilă la  concurență (foto. Mănăstirea Oranki, sursa: crestinortodox.ro).

Religia este privită ca o formă a ,,asupririi spirituale care apasă pretutindeni asupra maselor populare”[1] sau ca ,,opiu pentru popor”[2]. Problema religioasă implică doar pe credincios fiind o ,, chestiune privată faţă de stat dar în nici un caz nu […] o chestiune privată faţă de partid” iar partidul s-a identificat tot mai mult cu statul până l-a înlocuit.  Libertatea de exprimare este un drept, de asemenea, asupra căruia se oferă lămuriri ,, Orice  om trebuie să fie absolut liber să profeseze religia care îi place sau să nu recunoască nici o religie, să fie ateu, aşa cum este de obicei orice socialist”[3].

Făcând apel la înaintaşii săi, Lenin a enunţat, în repetate rânduri, latura materialistă a  marxismului, precum şi tranşanta atitudine faţă de religie: ,,Nu încape nici o îndoială: noi trebuie să combatem religia. Acest lucru constituie abecedarul întregului materialism. Marxistul trebuie să fie materialist, adică adversar al religiei.”[4] În slujba acestui deziderat era pus un întreg aparat de propagandă ,,pentru a lupta împotriva negurii religioase numai şi numai cu ajutorul armei ideologice, prin presa noastră, prin cuvântul nostru”.[5] Un articol din 1922 din revista ,,Sub steagul marxismului”, cu titlul ,,Reflexiuni asupra materialismului militant”, subliniază mai evident rolul presei în raport cu religia ,, Această revistă <<care doreşte să fie un organ al materialismului militant, trebuie să fie în primul rând un organ combativ în sensul constatei urmăriri a tuturor lacheilor diplomaţi ai clericalismului… În al doilea rând, această revistă trebuie să fie un organ al ateismului militant, să desfăşoare o neobosită propagandă pentru ateism şi luptă împotriva religiei>>”.[6]

Asaltul asupra religiei este dus atât din exteriorul instituţiei bisericeşti cât şi din interior, aşa cum se desprinde din citatul următor: ,,Oricât de abrutizat, oricât de înapoiat ar fi clerul ortodox rus, chiar şi el a fost trezit acum de bubuitul prăbuşirii vechiului regim medieval din Rusia. Chiar şi el aderă la revendicarea libertăţii […] Noi, socialiştii, trebuie să sprijinim această mişcare, ducând până la capăt revendicările oamenilor cinstiţi şi sinceri din rândurile clerului, punându-i în faţa propriilor lor cuvinte despre libertate”[7]. O analiză realizată în 1934 de către I.N. Maillat asupra situaţiei Bisericii din Rusia sovietică, ne propune o altă imagine a atitudinii poporului şi clerului rus: ,,Opera de distrugere a Bisericii ruse a fost favorizată de misticismul religios al locuitorilor şi preoţilor, care s-au mulţumit a se supune sorții fără a reacţiona prin mijloace oculte sau nepermise de morală. Ei s-au mulţumit a spune vede Dumnezeu, sperând în răzbunarea cerească”.[8] Ceva mai târziu, în 1946, Gala Galaction (preotul Grigore Pişculescu) făcea o referire care  considerăm că le cuprinde pe cele de mai sus într-o concluzie ,,Marea revoluţie rusească-cu toate durerile şi sacrificiile ei a fost, pentru Biserica Ortodoxă soră, o întâmplare cu tâlc insondabil. Argintul a fost lămurit în cuptor de şapte ori (Psalmul 2,7)”[9]. Şi mai elocvent, Yves Lacoste remarca în Dicţionar de geopolitică că: ,,Fiecare Biserică Ortodoxă se supune politici statului din care face parte, rămânând prizonieră a diverselor naţionalisme, nefiind capabilă de mişcări de solidaritate supranaţionale”[10].

Perioada de ascensiune şi de consolidare, la nivelul cel mai înalt al partidului şi al statului, al lui V.I. Stalin a coincis unei atitudini radicale de opresiune asupra Bisericii. Acestei afirmaţii aducem în sprijin unele cifre, din analiza cărora reiese că cele spuse au veridicitate. În 1917 pe teritoriul ulterior înglobat Uniunii Sovietice existau 172 de episcopi, 117.195 membri ai clerului, 21.330 călugări, 73.229 călugăriţe[11]. Referindu-ne strict la un singur an aducem în discuţie o serie de cifre, după părerea noastră, destul de edificatoare. Între anii 1937-1938 au fost arestaţi 165.000 preoţi ortodocşi, dintre care 105.000 au fost împuşcaţi, din cei peste 300 de episcopi care au suferit 250 au fost executaţi sau au murit în timpul detenţiei. Şi mai concludentă apare afirmaţia cercetătorului George Enache potrivit căreia: ,,În 1941 doar 4 episcopi mai erau în activitate pe întreg teritoriul U.R.S.S.’’[12]. În ce priveşte locaşurile de cult din cele 50.000 care existau înainte de revoluţia bolşevică în 1939 mai fiinţau doar 500, anul 1957 propunând o cifră de 22.000 de biserici, ca expresie a atitudinii de relansare religioasă, potrivit aceluiaşi cercetător (foto: savatie.blogspot.com)[13].

Cu toate acestea, realitatea spirituală a poporului rus a arătat că Biserica nu poate fi  substituită cu nimic în viaţa cotidiană a societăţii sovietice ,,S-a distrus partea exterioară a Bisericii nu însă şi nucleul din care va renaşte o nouă Biserică Ortodoxă, mai puternică decât odinioară, mai purificată. Interiorul Bisericii şi forţa ei dinamică au rămas însă neatinse, căci religia trăieşte în sufletele credincioşilor tineri, strâns uniţi în jurul celor 30 000 de parohii de pe teritoriul Rusiei sovietice”[14]. Chiar dacă regimul va ataca succesiv Biserica, făcându-o vinovată de un statut şi posibilităţi materiale oarecum ostentative faţă de nivelul de trai al populaţiei, ea a indus acel sentiment potrivit căruia a fost privită ca singura instituţie şi singurul loc în care omul de rând, întregul  popor rus, şi-a găsit echilibru sufletesc şi posibilitatea de a se perpetua indiferent de vitregiile vremii.

În contextul celui de-al doilea Război Mondial Stalin se va folosi de Biserică în motivarea societăţii sovietice în lupta contra pericolului occidental. El însuşi în ultimele clipe ale vieţii ajunge să se comporte ca un om normal în dorinţa de a recăpăta normalitatea ce-o pierduse datorită poziţiei şi modului de lucru de până atunci.

Având în faţă o radiografie generală a relaţiei Stat – Biserică în Uniunea Sovietică  putem anticipa evoluţia acestei relaţii în România, rămânându-ne doar obligaţia de a puncta acele deosebiri faţă de cele amintite anterior.

În România Biserica a avut un rol însemnat în viaţa publică atât prin prezenţa pe scena politică cât şi prin activitatea pastorală desfăşurată în teritoriu. Religia este parte a culturii și civilizației de la nord de Dunăre putem spune chiar matricea în care s-a născut și evoluat acest popor. Lucru, am îndrăzni să spunem, conștientizat de adepții autohtoni ai comunismului. Comparativ cu Uniunea Sovietică discursul antireligios de la noi este mult diluat. Acest lucru se poate pune li pe seama distanței de U.R.S.S. care a dus la o pierdere a spiritului revoluționar. Nu este mai puțin adevărat însă că la nivel discursiv linia acuzatore a fost aproximativ aceia. Cel puțin pentru perioada lui Dej avem o mulțime de cărţi și broșuri care promovează ateismul, sau prin presa comunistă apar tot felul de opere literare care iau în derâdere mai ales clerul ortodox.

Nu știu dacă liderii comuniști au conștientizat dimensiunea tragică a represiunii religioase din Rusia – despre care știau fără îndoială, mai ales grupul Ana Pauker – dar la noi se constată după 1944, din partea partidului, mai mult o tendință de a supunere, control și manipulare a religiei decât un de distrugere. Discursul ideologic antireligios nu mai are aceiași forță, nici condițiile nu mai sunt aceleași. O atitudine intransigentă față de biserică ar fi adus comuniștilor discreditare și ar fi putu stârni puternice convulsii sociale, lucru care cu siguranță nu și-l permiteau. Apropierea de instituția bisericii, eliminarea ierarhilor prin pensionare, controlul, șantajul, acestea au fost mijloacele de acțiune ale comuniștilor față de Biserica Ortodoxă Română. Desigur nu trebuie uitată dimensiunea represivă, preoții, ierarhii și călugării din închisori, dar această acțiune a fost dusă sub masca apartenenței celor închiși la legionarism (foto: turambarr.blogspot.com).


[1] V.I.Lenin, Opere, vol. 10, Editura de Stat pentru Literatura Politică, Bucureşti, 1956, p. 69.

[2] Ibidem,p. 70.

[3] Ibidem.

[4] V. I. Lenin, Marx, Engels, marxism, Editura Politică, București, București, 1958, passim.

[5] Ibidem,  op. cit., p.71.

[6] Onisifor Ghibu, Chemare la judecata istoriei, vol.1, Editura Albatros, Bucureşti, 1992,  p. 147.

[7] V. I. Lenin op. cit., p. 71.

[8] Mirel Bănică, Biserica Ortodoxă Română, stat şi societate în anii ’30, Editura Polirom Iaşi, 2007, p.118.

[9]Ibidem, p. 130.

[10] Ibidem, p. 127.

[11] George Enache, Lupta împotriva religiei în U.R.S.S, în Arhivele Securităţii, vol.4, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2008, p. 169.

[12] Ibidem, p.170.

[13] Ibidem.

[14] Mirel Bănică, op. cit., p. 128.

 
 

Manifest

Moto: „În România învăţământul este o prioritate naţională”.

( Art. 2, al. a, Legea Educaţiei Naţionale)

Politica guvernărilor postcomuniste a adus învăţământul românesc la limita unei funcţionări decente. În urma unor reforme sociale şi economice deficitare şi aplicate arbitrar, statutul şcolii, al universităţii, al profesorului şi al studentului au decăzut foarte mult. Într-o societate bazată tot mai mult pe mercantilism, pe corupţie şi interes politic, valoarea, performanţa, excelenţa au fost îngenuncheate. Şcoala, instituţia care garantează viitorul ţării prin pregătirea viitorilor cetăţeni, prin asigurarea unui nivel educaţional formativ, necesar unei evoluţii social-economice este astăzi subfinanţată şi neglijată tot mai mult de puterea politică. Studenţii sunt consideraţi o masă manipulantă, ce contează doar în campaniile electorale. Subfinanţarea educaţiei afectează direct calitatea procesului educaţional, prin urmare cerem respectarea legii educaţiei ce prevede acordarea a 6% din PIB pentru educaţie. Autonomia universităţilor a fost afectată de implicarea tot mai agresivă a politicului în mediul academic, pentru recâştigarea, de către Universitate, a statului său de voce legitimă a cetăţii, cerem depolitizarea sistemului de învăţământ universitar şi preuniversitar. Se impune stimularea performanţei ştiinţifice în învăţământul superior, din acest motiv propunem ca finanţarea să nu mai fie pe cap de student ci pe criterii legate de calitatea procesului educaţional şi performanţele ştiinţifice. Dinamismul vieţii academice, evoluţia ştiinţei şi tehnicii impun reactualizarea periodică a programelor universitare dar şi a cursurilor obligatorii şi opţionale. În procesul educaţional, studenţii şi profesorii trebuie să fie parteneri egali, prin urmare cerem ca Universitatea să devină un spaţiu al dezbaterilor şi a dialogului academic, fundamentat pe logica argumentelor şi respectul faţă de opinia celuilalt. Crizele social-economice ce au lovit ţara noastră în ultimii ani au afectat atitudinea profesorilor şi studenţilor faţă de procesul educaţional. Cerem ca prin creşterea finanţării şi stimularea activităţii ştiinţifice să crească responsabilitatea atât a corpului profesoral cât şi a studenţilor faţă de cursuri, seminarii şi manifestări ştiinţifice.

Universitatea este şi a noastră, a venit momentul să ne facem auziţi.  Este rândul nostru să ne implicăm, să luăm atitudine, să condamnăm abuzurile de orice fel. Eşti student, demonstrează că ai ceva de spus, că ai personalitate, că lupţi pentru drepturile tale. (foto: cronicadeiasi.ro)

 

Printr-o nouă universitate spre o nouă societate!

 
Scrie un comentariu

Scris de pe Decembrie 17, 2011 în Realități