RSS

Arhive pe categorii: Realități

Un 24 ianuarie gri

Anul acesta a fost cel mai trist 24 ianuarie de după 1989. Fără un pic de festivism, lipsind total etichetă şi protocol, celebrarea Unirii Principatelor la Iaşi. s-a transformat într-un circ, care a înnegurat momentul istoric şi marile personalităţi ale trecutului, în amintirea cărora s-au adunat oamenii în piaţă. Pentru prima dată Armata a dat onorul în faţa prefectului, care este un funcţionar public şi nu a preşedintelui aşa cum ar fi fost normal. Ajuns în piaţă, după puţin timp, mi-a fost dat să văd, printre drapele şi uniforme, cum un grup destul de numeros de persoane alergau în urma liderilor opoziţiei ce veneau ţanţoşi dinspre primărie spre Piaţa Unirii. Cucoane cu blănuri, bărbaţi care îşi purtau bărbile încrezute fugeau în urma celor doi, poate se vor atinge de ei ca de hainele unui arhiereu, că doar na, poate or fi binecuvântaţi la viitoarele alegeri cu niscaiva contracte cu statul. Cei din opoziţie au profitat de lipsa politicienilor puterii şi au confiscat evenimentul. Din păcate oamenii aceştia entuziaşti nu conştientizează că şi U.S.L.-ul îi poate în scoate în stradă cum i-a scos zilele acestea P.D.L.-UL.

După slujbă au început discursurile, iar cei prezenţi s-au întrecut în fluiera la mesajul premierului citit de către prefectul Tomaşeschi. Fiecare de acolo fluiera din toţi rărunchii şi dorea să se facă cât mai tare auzit, cine ştie poate erau plătiţi de cei din U.S.L. după decibeli. Evenimentul s-a încheiat pe melodiile lui Aurel Tămaş şi alor trei instrumentişti, o orgă şi două instrumente de suflat, toţi îmbrăcaţi în negru, că doar filmau la Etno TV nu erau la o sărbătoare naţională. Şi până la urmă, de ce să aducă primarul în Piaţa Unirii un ansamblu profesionist şi interpreţi adevăraţi de folclor dacă banii i-au trebuit pentru a-i aduce seara pe Andra, Zdop şi Zdup şi alţii. Despre focul de artificii ce să mai spunem, a fost mai frumos decât cel de la Roma din noaptea de revelion.  Nu puteau lipsi de la această festivitate nic fasolele cu cârnaţi, care de-a dreptul au fericit proletariatul uselist.  Revenind la Piaţa Unirii, am plecat de acolo trist şi frământat de o întrebare, de ce Ponta şi Crin au venit doar să danseze Hora Unirii şi nu au ţinut discursuri, oare le era frică de proprii fluerători?

Anunțuri
 
Scrie un comentariu

Scris de pe Ianuarie 24, 2012 în Realități

 

Manifest

Moto: „În România învăţământul este o prioritate naţională”.

( Art. 2, al. a, Legea Educaţiei Naţionale)

Politica guvernărilor postcomuniste a adus învăţământul românesc la limita unei funcţionări decente. În urma unor reforme sociale şi economice deficitare şi aplicate arbitrar, statutul şcolii, al universităţii, al profesorului şi al studentului au decăzut foarte mult. Într-o societate bazată tot mai mult pe mercantilism, pe corupţie şi interes politic, valoarea, performanţa, excelenţa au fost îngenuncheate. Şcoala, instituţia care garantează viitorul ţării prin pregătirea viitorilor cetăţeni, prin asigurarea unui nivel educaţional formativ, necesar unei evoluţii social-economice este astăzi subfinanţată şi neglijată tot mai mult de puterea politică. Studenţii sunt consideraţi o masă manipulantă, ce contează doar în campaniile electorale. Subfinanţarea educaţiei afectează direct calitatea procesului educaţional, prin urmare cerem respectarea legii educaţiei ce prevede acordarea a 6% din PIB pentru educaţie. Autonomia universităţilor a fost afectată de implicarea tot mai agresivă a politicului în mediul academic, pentru recâştigarea, de către Universitate, a statului său de voce legitimă a cetăţii, cerem depolitizarea sistemului de învăţământ universitar şi preuniversitar. Se impune stimularea performanţei ştiinţifice în învăţământul superior, din acest motiv propunem ca finanţarea să nu mai fie pe cap de student ci pe criterii legate de calitatea procesului educaţional şi performanţele ştiinţifice. Dinamismul vieţii academice, evoluţia ştiinţei şi tehnicii impun reactualizarea periodică a programelor universitare dar şi a cursurilor obligatorii şi opţionale. În procesul educaţional, studenţii şi profesorii trebuie să fie parteneri egali, prin urmare cerem ca Universitatea să devină un spaţiu al dezbaterilor şi a dialogului academic, fundamentat pe logica argumentelor şi respectul faţă de opinia celuilalt. Crizele social-economice ce au lovit ţara noastră în ultimii ani au afectat atitudinea profesorilor şi studenţilor faţă de procesul educaţional. Cerem ca prin creşterea finanţării şi stimularea activităţii ştiinţifice să crească responsabilitatea atât a corpului profesoral cât şi a studenţilor faţă de cursuri, seminarii şi manifestări ştiinţifice.

Universitatea este şi a noastră, a venit momentul să ne facem auziţi.  Este rândul nostru să ne implicăm, să luăm atitudine, să condamnăm abuzurile de orice fel. Eşti student, demonstrează că ai ceva de spus, că ai personalitate, că lupţi pentru drepturile tale. (foto: cronicadeiasi.ro)

 

Printr-o nouă universitate spre o nouă societate!

 
Scrie un comentariu

Scris de pe Decembrie 17, 2011 în Realități

 

Indignare și stupefacție

Aioanei D. Alexandru

Facultatea de Istorie, U.A.I.C.

În plin scandal despre reorganizarea administrativă și modificarea constituției, când se pare că nici unul dintre proiecte nu se bucură de sprijinul dorit, și pe deasupra, nici Curtea Constituțională nu este de acord în totalitate, președintele vine cu un nou scandal de presă. De data aceasta domnia sa, a reușit să pună presa pe jar cu un subiect care nu a fost deloc considerat de către istoriografie, cel puțin după ’90 ca fiind unul fierbinte sau controversat. Istoricii s-au pronunțat oarecum în unanimitate aspra evenimentelor care au dus la tragicul 30 decembrie 1947. Însă președintele țării, care după imaginile de la B1TV, citește istoria doar din revista „Historia”, a reușit să uimească și să surprindă opinia publică cu declarații care au depășit până și ridicolele teorii comuniste, ce au făcut carieră din a denigra imaginea monarhiei. Atacat din toate părțile, cu proiectele respinse de majoritatea partidelor și cu o imagine în scădere, președintele nostru a început să predea lecții de istorie pe la televiziuni marginale și să ne învețe cum să ne așezăm valorile. Cred că dumnealui dorește ca în locul Principesei Margareta să o punem pe Elena Băsescu, infatuată, lipsită de cultură și de multe altele, în locul Principelui Radu să-l punem pe Blejnar și ai lui interlopi de la vămi și din porturi, în locul Regelui să-l punem pe el care a disprețuit și a aruncat cu noroi în propriul popor. Nu în ultimul rând, cred că Traian Băsescu dorește ca în locul Casei Regale, care de ani buni sprijină UNITER-ul să punem familia Prigoană, îndeosebi pe Silviu Prigoană care dorea să-i taie pensia maestrului Radu Beligan pentru cumul de funcții.

A discuta despre anul 1947 și plecare Regelui este banal, și nu vreau să intru în jocul președintelui. Lucrurile sunt cunoscute și în mare parte clarificate. Nu trebuie să uităm când vorbim de acele vremuri de Armata Roșie ocupantă, de Gărzile Patriotice ale lui Bodnăraș, de miile de studenți care înfundau pușcăriile și care erau pregătiți pentru a fi sacrificați pe altarul revoluției socialiste dacă regele nu abdica. Pe lângă acestea nu trebuie să uităm de occident, de Marea Britanie și de Churchil care, din teamă că Statele Unite vor câștiga o mare influență în Europa, s-a grăbit să împartă în octombrie 1944 Europa de Est între el și Stalin. Nu trebuie să uităm că, plecat la Londra la nunta actualei Regine a Regatului Unit, sondând puterile vestice a fost sfătuit cu diplomație să reziste cât poate. Istoricii ani la rândul au petrecut o mare parte din viața lor prin arhive și biblioteci pentru a trasa prin cărți și articole de specialitate reperele acelei perioade, dar se pare că munca lor a fost inutilă din moment ce unii au revelații.

Atunci când privim la Regele Mihai, la Casa Regală și la Președintele Traian Băsescu și Președinție avem în față două simboluri. Primul este simbolul unității românilor, al modernizării, al principialității, al modestiei, al onoarei, al bunului simț, este simbolul unui trecut la care nu de puține ori ne uităm cu admirație și cu nostalgie. Al doilea este simbolul marinarului educat pe valuri, al clanurilor mafiote, al domnișoarelor, blonde sau nu, de „succesuri”, al parvenitismului, ignoranței, perversității, disprețului. E problema noastră pe cine alegem, la cine ne raportăm, pe cine luăm ca exemplu. Primul, după ce i s-a interzis să intre în țară, după ce a fost săltat de poliție de pe aeroport acum este făcut laș, om al rușilor, trădător de țară. Al doilea, înconjurat de oameni cu ceafa groasă, interlopi, traficanți de arme, corupți, analfabeți, mahalagii, este lăudat de unii care pentru curajul de a spune în sfârșit adevărul. Judecați dumneavoastră.

Din perspectiva adevărului istoric, așa relativ cum este el, Traian Băsescu a făcut declarații total greșite și lipsite de orice temei. Dar cum rămâne cu protocolul, cu postura de șef al statului, cu imaginea președinției? Este îndreptăți un șef de stat să facă declarații de genul acesta? De câte ori Sarchozy a declarat pe la posturi de mâna a treia că Napoleon a fost trădător de țară pentru cei 7000000 de francezi morți în Rusia? Nu știu ce scop politic are această declarație a președintelui, dar nu cred că a fost o inițiativă prea abil construită. Ar fi putut să-și manipuleze și să-și mintă în continuare alegătorii, cititori de Cancan, Libertatea și alte reviste culturalizatoare, prin alte mijloace decât atacul asupra istoriei țării al cărei imagine și ale cărei simboluri trebuie să le apere.. După ce a tăiat salariile profesorilor, cercetătorilor în istorie acum le spune și cum să scrie despre trecut. Nu știm la ce să ne așteptăm de la actualul președinte, poate ne pregătește și un manual de istorie unic, unde scoatem pe Brătieni, pe Maniști, și așa erau P.D.L.-iști și îi punem pe Gheorghe Flutur, Blaga, Udrea, Blejnar, Elena Băsescu. Sunt salutare atitudinile luate de jurnaliști, de oamenii de cultură și de istorici, a venit momentul ca o parte din ei să-și spele păcatele colaborării cu actualul regim. Cu toate acestea aștept reacții și mai vehemente și din partea altor persoane mult mai influente (foto http://student-la-istorie.blogspot.com/2011/04/regele-mihai-aprilie-1992-amintiri.html).

 
2 comentarii

Scris de pe Iunie 23, 2011 în Realități

 

Festivalul studentilor fara studenti

Marian Hariuc

Anul 2011 a reprezentat primul în care am avut ocazia de a simţi bucuria unei sărbători studenţești. Speram ca aceste momente să mă determine să conștientizez importanţa unei perioade din viaţă cu care nu mă voi mai întâlni. Nu intenţionez să condamn ceea ce am văzut, ci doar să exprim propriile nemulţumiri care, de altfel, le-am împărtășit cu mulţi alţi tineri care au trecut în ultimele zile pe lângă Casa de Cultură a Studenţilor. Nu știu foarte multe despre organizarea Festudius 2011 și în mod normal, părerea mea nu ar trebui să depindă de persoanele care s-au ocupat ca acest spectacol să atragă cât mai mulţi tineri. Am încercat să îmi temperez uneori atitudinea poate prea subiectivă, dar nemulţumirea provocată de lipsa studenţilor de la aceasta sărbătoare m-a făcut să înţeleg că sunt student și trebuie să mă intereseze de ce tinerii nu mai gustă astfel de petreceri devenite deja tradiţionale.

În momentul în care reprezentanţii mai multor grupuri urcă pe scenă și își exprimă nemulţumirile faţă de organizare sau chiar de “manelizarea” Festudius, deja există o problemă. Studenţii nu se simt bine într-un loc în care există datorită lor. Am privit în jur și treptat, am realizat că încep să mă simt ca la un festival mărginaș al orașului și nu în faţa Bibliotecii Central Universitare sau lângă statuia lui Mihai Eminescu. Practic, persoanele din jur m-au făcut să mă simt din ce în ce mai “minoritar”.

Cei responsabili de organizare ar trebui să se întrebe mai întâi ce au făcut pentru a atrage tineretul la distracţie și să conștientizeze că au o responsabilitate mult mai mare decât amplasarea unei scene și aducerea unor invitaţi. În ultimul caz, tind să cred că încă din prima zi a Festudius, au avut un succes mult mai ridicat în rândul unei alte categorii decât cea reprezentată de către studenţi. În ciuda tinerilor îmbrăcaţi în costume populare românești prezenţi pe scenă, dovadă ce reflectă adevărata bucurie de care un tânăr român ar fi trebuit să aibă parte, eu întâlnesc aceleași feţe neprimitoare și care nu cred că stau într-un cămin universitar și așteaptă de un an astfel de momente. Să nu uităm că vorbim de o minoritate naţională care se poate adapta în orice fel de medii sociale, inclusiv cel studenţesc și indiferent de părerile altora.

Având în vedere că este pentru prima dată când cunosc astfel de dezamăgiri, sper, totuși, ca anul viitor, sărbătoarea studenţilor să le aparţină în totalitate lor, se nu se mai producă confuzii de valori, iar aspectul cultural să devină mai prezent în programul Festudius.

 
 

Zilele porților deschise la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iași, între orgoliul unei mari instituții și exuberanța adolescentină

Alexandru D. Aioanei

Zilele aceasta viața culturală și educațională a Iașului ar fi trebuit să fie marcată de un eveniment ce s-a dorit a fi important dar care a surprins pe multă lume prin lipsurile afișate. Desfășurate pe trei zile 15, 16, 17 aprilie, Zilele Porților Deschise, nu au atins nici pe departe dimensiunea pe care trebuie să o ia un asemenea eveniment, mai ales la o instituție cu pretențiile Universității „Al. I. Cuza”.

Vremea  de vineri, prima zi a manifestărilor, cu ploi și vânt anunța parcă cea ce avea să se petreacă. De la început cum treceai pe trotuarul din fața Corpului A, un singur baner agățat undeva sus la balcon anunța cea ce se petrecea în Sala Pașilor Pierduți. Cu crăpături în tavan și păianjeni la lustre, simbolul celei mai vechi universități din țară, ți se părea mai ostil ca niciodată. În interior multă gălăgie, standuri, studenți optimiști și multe pliante, însă nimic din acele simboluri care să te facă să te simți cu adevărat într-o universitate, doar bufnița, care de altfel, era foarte deschisă la fotografii. Ești întâmpinat cu muzică de club și o plasmă pe care nu se derulează nici o imagine, ești elev de liceu, unde sunt amfiteatrele, unde sunt profesorii care-ți vor deveni mentori, unde sunt studenții, unde este excelența, performanța? Totul era o scenă cu actori care mimau zâmbetul, plăcerea de a comunica și de a convinge, lipsea la promotori încrederea că cea ce spun este acoperit de realitate.

Faci un tur al standurilor și pleci cu un gust amar, nu vezi nimic decât pliante și poze, toată oferta educațională a fost rezumată la niște broșuri, care de altfel erau destul de rezumative și ambigue. Adolescenții, puțini câți au fost, pentru că organizatorii s-au gândit să pună evenimentul în vacanța de Paști, treceau dezinteresați. Petru cei din afara Iașului plăcerea de a se afla în capitala Moldovei, poate pentru prima dată, era mai mare decât cea a vizitării unei universități. De altfel ce ar putea vedea aici, studenți care stau la standuri doar pentru că se plictiseau în cameră, cămine arhipline cu program la apă caldă, o cantină cu veselă de plastic și la care stai la coadă mereu pentru ca la final să alegi din trei feluri de orez, sau poate o universitate în care profesorii țin cursurile printre zgomotul uneltelor și înjurăturile muncitorilor care lucrează la consolidarea clădirii.

Cine a fost publicul țintă al acestui eveniment? Tineri care la finele liceului se gândesc să plece din țară, unii la muncă alții la studii. Adolescenți prost consiliați de părinți și profesori și care ajung de multe ori pe băncile unei facultăți din întâmplare. Pentru ei universitatea nu mai reprezintă un miraj, ca acum câteva decenii, poate și datorită concurenței la care o universitate de stat nu poate face față cu toate performanțele sale înalte. Pentru cei mai mulți dintre liceeni treptele unei facultăți nu mai reprezintă un țel, urgent este permisul, mașina și vacanța în Austria cu prietenul sau prietena. Petrecerile din cămin, seminariile pregătite cu o seară înainte, practica de specialitate, excursiile studențești, restanțele, toate au devenit desuete. Ei trăiesc într-o altă realitate din care este greu să-i smulgem. Cei mai mulți veneau și întrebau la standuri ce poți să ieși din facultatea respectivă și care este taxa, nimeni nu a întrebat ce va studia ce cursuri va urma, dacă poate alege dintr-o anumită gamă, nimeni nu a pus asemenea întrebări.

Revenind la Sala Pașilor Pierduți, în lipsa potențialilor studenți, cei care promovau facultățile au desfășurat o importantă ședință foto, nesesizând că cea ce fac dovedește lipsa de substanță și greșelile făcute în organizarea și desfășurarea evenimentului. Puțini elevi, nici un bun venit, nici un interes, și mai ales când te gândești că toate au fost făcute după manualul de marketing al celor de la C.I.P.O. sau de la Departamentul Media pe care ei îl invocă atât de des. Oare o fi greșit acest manual?

 
Scrie un comentariu

Scris de pe Aprilie 17, 2011 în Realități

 

Prizonieri ai prezentului suntem nedrepți cu trecutul

Aioanei D. Alexandru

Suntem martorii, zilele acestea, la o agitație accentuată în mediul public. Televiziunile nu mai contenesc cu știrile senzaționale de la atentatul din Afganistan la divorțul lui Pepe, emisiuni cu invitați de diferite categorii, discuții, nervi, circ, audiență. Populația este derutată, bombardată din toate părțile cu informații de factură diferită, devine din ce în ce mai dezgustată de mediul și țara în care trăiește și se cufundă tot mai mult în resemnare și lipsă de atitudine.

Parcă acum, mai mult ca oricând, debusolarea și suspiciunea perpetuă ies la suprafață. Asistăm pe zi ce trece la o denigrare a imaginii țării ce atinge cote inimaginabile. Ni se vinde pe toate căile posibile o Românie „fascistă”, xenofobă și atisemită, coruptă și săracă, duplicitară, gata de orice compromis. Deciziile instanțelor de judecată sunt anulate de ordonanțe de guvern, tranvaile o iau la vale, de peste graniță ni se dictează istoria și suntem obligați să ne-o asumăm, iar corupția devine principiu de conservare. Românul este pictat în culorile cele mai sumbre, violent, acoolic, servil, iresponsabil, iar dacă privim la ultimile dezbateri istorice, mai criminal și mai crud decât oricând. Care sunt reperele în această situație, suntem îndreptățiți să ne întrebăm? Spre ce modele să ne îndreptăm atenția când manipularea intră în casă până și pe coșul de fum? Să fie oare trecutul un mijloc de evadare din această aproape sălbăticie? Putem ieși din această luptă dură pentru supravețuire apelând la istorie? Ne justifică această situție tragică din țară  ignoranța totală și dureroasă față de înaintași? Cu siguranță nu.

Am constat cu tristețe în acest început de lună că Irinel, Pepe și Oana sunt mult mai importanți, iar înjurăturile, spectacolul ieftin și prostul gust sunt mai importante decât comemorarea celor 3000 de români uciși de sovietici pe 1 aprilie 1941 în Bucovina, la Fântâna Albă. Istoricilor le-a fost imposibil să-și facă loc printre discuțiile de tarabă, la care se pretează nume importante din presa românească, referitoare la ultimile cancan-uri și bârfe de mahala, pentru a dezbate și a aduce informații noi despre acest eveniment. Cu excepția știrii referitoare la sfințirea troiței de la Putna nu am văzut să fi fost cineva invitat pe la vreo emisiune oferind mai multe detalii despre eveniment. Când toată lumea vrea să plece cât mai repede din acest loc asemuit de multe ori și promovat, aș îndrăzni să spun chiar intenționat, ca un loc vecin cu sălbăticia cea mai naturală, este greu să-ți aduci aminte de niște români care au murit pentru că și-au dorit prea mult să se întoarcă în țară.

În vremurile când cei care au terminat studiile superioarea în țară și pe care-i putem numi cu cea mai mare certitudine produsul școlii românești, au ajuns oameni de cultură de renume internațional eram „legionari și fasciști până în măduva oaselor”, acum suntem cei care spălăm closete în Europa și refuzăm drepturile minorităților. Nu avem dreptul să spunem că am fost și noi martiri, istoria noastră nu are loc în spațiul public, noi nu am contat niciodată dar mereu am plătit despăgubiri la tot felul de victime și învingători. Autocenzura este mai prezentă ca oricând, trebuie să ai mare grijă ce spui și cum spui, pentru a nu deranja și a nu-ți distruge cariera. Se pare că nu vom avea niciodată dreptul la opinie ca neam. Ne-am adâncit prea mult în somnul ignoranței.

 
3 comentarii

Scris de pe Aprilie 4, 2011 în Realități