RSS

Arhivele lunare: Iunie 2011

Indignare și stupefacție

Aioanei D. Alexandru

Facultatea de Istorie, U.A.I.C.

În plin scandal despre reorganizarea administrativă și modificarea constituției, când se pare că nici unul dintre proiecte nu se bucură de sprijinul dorit, și pe deasupra, nici Curtea Constituțională nu este de acord în totalitate, președintele vine cu un nou scandal de presă. De data aceasta domnia sa, a reușit să pună presa pe jar cu un subiect care nu a fost deloc considerat de către istoriografie, cel puțin după ’90 ca fiind unul fierbinte sau controversat. Istoricii s-au pronunțat oarecum în unanimitate aspra evenimentelor care au dus la tragicul 30 decembrie 1947. Însă președintele țării, care după imaginile de la B1TV, citește istoria doar din revista „Historia”, a reușit să uimească și să surprindă opinia publică cu declarații care au depășit până și ridicolele teorii comuniste, ce au făcut carieră din a denigra imaginea monarhiei. Atacat din toate părțile, cu proiectele respinse de majoritatea partidelor și cu o imagine în scădere, președintele nostru a început să predea lecții de istorie pe la televiziuni marginale și să ne învețe cum să ne așezăm valorile. Cred că dumnealui dorește ca în locul Principesei Margareta să o punem pe Elena Băsescu, infatuată, lipsită de cultură și de multe altele, în locul Principelui Radu să-l punem pe Blejnar și ai lui interlopi de la vămi și din porturi, în locul Regelui să-l punem pe el care a disprețuit și a aruncat cu noroi în propriul popor. Nu în ultimul rând, cred că Traian Băsescu dorește ca în locul Casei Regale, care de ani buni sprijină UNITER-ul să punem familia Prigoană, îndeosebi pe Silviu Prigoană care dorea să-i taie pensia maestrului Radu Beligan pentru cumul de funcții.

A discuta despre anul 1947 și plecare Regelui este banal, și nu vreau să intru în jocul președintelui. Lucrurile sunt cunoscute și în mare parte clarificate. Nu trebuie să uităm când vorbim de acele vremuri de Armata Roșie ocupantă, de Gărzile Patriotice ale lui Bodnăraș, de miile de studenți care înfundau pușcăriile și care erau pregătiți pentru a fi sacrificați pe altarul revoluției socialiste dacă regele nu abdica. Pe lângă acestea nu trebuie să uităm de occident, de Marea Britanie și de Churchil care, din teamă că Statele Unite vor câștiga o mare influență în Europa, s-a grăbit să împartă în octombrie 1944 Europa de Est între el și Stalin. Nu trebuie să uităm că, plecat la Londra la nunta actualei Regine a Regatului Unit, sondând puterile vestice a fost sfătuit cu diplomație să reziste cât poate. Istoricii ani la rândul au petrecut o mare parte din viața lor prin arhive și biblioteci pentru a trasa prin cărți și articole de specialitate reperele acelei perioade, dar se pare că munca lor a fost inutilă din moment ce unii au revelații.

Atunci când privim la Regele Mihai, la Casa Regală și la Președintele Traian Băsescu și Președinție avem în față două simboluri. Primul este simbolul unității românilor, al modernizării, al principialității, al modestiei, al onoarei, al bunului simț, este simbolul unui trecut la care nu de puține ori ne uităm cu admirație și cu nostalgie. Al doilea este simbolul marinarului educat pe valuri, al clanurilor mafiote, al domnișoarelor, blonde sau nu, de „succesuri”, al parvenitismului, ignoranței, perversității, disprețului. E problema noastră pe cine alegem, la cine ne raportăm, pe cine luăm ca exemplu. Primul, după ce i s-a interzis să intre în țară, după ce a fost săltat de poliție de pe aeroport acum este făcut laș, om al rușilor, trădător de țară. Al doilea, înconjurat de oameni cu ceafa groasă, interlopi, traficanți de arme, corupți, analfabeți, mahalagii, este lăudat de unii care pentru curajul de a spune în sfârșit adevărul. Judecați dumneavoastră.

Din perspectiva adevărului istoric, așa relativ cum este el, Traian Băsescu a făcut declarații total greșite și lipsite de orice temei. Dar cum rămâne cu protocolul, cu postura de șef al statului, cu imaginea președinției? Este îndreptăți un șef de stat să facă declarații de genul acesta? De câte ori Sarchozy a declarat pe la posturi de mâna a treia că Napoleon a fost trădător de țară pentru cei 7000000 de francezi morți în Rusia? Nu știu ce scop politic are această declarație a președintelui, dar nu cred că a fost o inițiativă prea abil construită. Ar fi putut să-și manipuleze și să-și mintă în continuare alegătorii, cititori de Cancan, Libertatea și alte reviste culturalizatoare, prin alte mijloace decât atacul asupra istoriei țării al cărei imagine și ale cărei simboluri trebuie să le apere.. După ce a tăiat salariile profesorilor, cercetătorilor în istorie acum le spune și cum să scrie despre trecut. Nu știm la ce să ne așteptăm de la actualul președinte, poate ne pregătește și un manual de istorie unic, unde scoatem pe Brătieni, pe Maniști, și așa erau P.D.L.-iști și îi punem pe Gheorghe Flutur, Blaga, Udrea, Blejnar, Elena Băsescu. Sunt salutare atitudinile luate de jurnaliști, de oamenii de cultură și de istorici, a venit momentul ca o parte din ei să-și spele păcatele colaborării cu actualul regim. Cu toate acestea aștept reacții și mai vehemente și din partea altor persoane mult mai influente (foto http://student-la-istorie.blogspot.com/2011/04/regele-mihai-aprilie-1992-amintiri.html).

Anunțuri
 
2 comentarii

Scris de pe Iunie 23, 2011 în Realități

 

Un document inedit despre infiintarea detasamentelor de pioneri

Alexandru D. Aioanei

Facultatea de Istorie, Univ. „Al. I. Cuza”

Cu toții am citit sau ni s-a povestit de către parinți despre detasamentele de pioneri. Dar cine au fost pionerii? Când au fost înființați? Ce reprezintă cravata? Sunt o serie de întrebări la care cu greu putem răspunde, istoricii nu s-au aplecat încă asupra acestor organizații de masă, cu un profil specific. În continuare prezentăm un document inedit, care conține instrucțiunile de înființare al detașamentelor de pioneri. Pe lângă aceste informații, în document, mai este prezentat ceremonialul care se impunea a fi urmat la ședințele de înființare al detașamentelor (foto http://www.adevarul.ro).

Uniunea Tineretului Muncitor

Județeana Iași

Instrucțiuni

În legătură cu crearea primelor detașamente de pioneri din țară și organizarea activității lor

Organizarea pionerilor în R.P.R. a devenit un fapt împlinit. Sarcina dusă de partid în fața U.T.M. a început să fie aplicată.

Până la sfârșitul anului școlar rămânând mai puțin de două luni, C.C. al U.T.M. a hotărât să se înceapă în țară – în toate Județenele – crearea detașamentelor de pioneri într-un anumit număr de școli.

Tovarășii care până acum s-au ocupat cu munca cu pionerii în județene, pe baza celor prevăzute în prezentul instructaj, vor întocmi planul de muncă al secției de pioneri până la sfârșitul anului școlar.

Crearea detașamentelor de pioneri se va face până la 20 mai.

Biroul Județean U.T.M. ca și organizațiile Județene de partid vor trebui înconștiințate de probleme cuprinse în acest instructaj.

  1. Cu sprijinul organizației de partid se va ține o ședință cu secția de Învățământ de pe lângă Sfaturile Populare. În această ședință se va cere convocarea tuturor directorilor școlilor elementare și cu ciclul complet din localitate, cărora să li se prelucreze importanța Organizațiilor de Pioneri, legăturile dintre școală și U.T.M. în problemele pionerilor precum și sprijinul pe care corpul didactic trebuie să-l dea organizațiilor de pioneri.
  2. Pe baza instrucțiunilor primite, Secția de Pioneri din județeana respectivă va fi întărită cu cadre voluntare care vor fi instructori de pioneri. Instructorii aleși pentru munca în școli se vor repartiza la fiecare județeană astfel:

Din partea Județenei va exista câte un instructor superior pentru fiecare școală în care creem detașamentul de pioneri.

Din partea organizațiilor U.T.M. din școlile cu ciclu complet în care vom crea organizații de tineret va exista câte un instructor pentru fiecare din clasele IV, V, VI, VII.

În școlile elementare, pentru fiecare din clasele IV, V, VI, VII, se va desemna un instructor de pioneri din organizația U.T.M. cea mai apropiată de școală.

Instructorii vor trebui să fie elemente verificate. Acestora să le placă munca cu copii.

Instructorii superiori vor menține legătura cu directorii la toate problemele, iar instructorii de detașamente numai cu diriginții claselor respective.

  1.  Responsabilul Secției de pioneri, va prelucra instrucțiunile primite cu toți instructorii de pioneri deodată.
  2. Se va convoca de către Directorii școlilor o ședință cu părinții copiilor, în care se va prelucra importanța organizației de pioneri și rolul ei în educarea copiilor.
  3. În orele instructiv-educative pe clase, se va prelucra de asemenea despre importanța organizației de pioneri, folosind un material documentar pentru vorbitori:

a)      Discursul tov. Gh. Florescu rostit la ședința Festivă de la Giulești.

b)      Articolul tov. Gh. Florescu din Scânteia Tineretului Nr. 1416

c)      Articolul tov. Petre Lupu din Scânteia Tineretului Nr. 25

d)     Broșura „Organizația Pionerilor de V.I. Lenin”, de C.V. Voronosov apărute în editura Tineretului.

La sfârșitul expunerii se va citi telegrama pionerilor din Capitală adresată tov. Stalin publicată în Scânteia Nr. 1450 din 3 Mai. Se va arăta de asemenea, copiilor că pentru a deveni pioneri, trebuie să îndeplinești anumite condiții și că acei ce doresc să devină pioneri se pot adresa printr-o cerere de înscriere instructorului de pioneri din școala respectivă.

  1. Cererile strânse vor fi discutate cu diriginții și cu copii din școală, apoi colectivul de instructori din școală hotărăște cine poate fi pionier, prezentând propunerile Secției Județene de Pioneri.

În același timp se va pregăti organizarea „Colțului Pionerului” din școală (pe sală, într-o clasă, etc.)

  1. Ședința festivă pe școală se va convoca într-o zi de sărbătoare de preferință dimineața. La ședință vor trebui să ia parte directorii și diriginții claselor, părinți și copii ce devin pioneri, reprezentanți ai organizațiilor de partid, reprezentanți ai U.T.M. , copii de școală, colțul pionerilor.

Ședința va avea loc în curtea școlii. Școala va trebui pavoazată cu cu portrete, lozinci, flori și verdeață.

Copii care vor deveni pioneri se vor așeza în careu în fața a II drapele desfășurate, unul roșu și unul al R.P.R.-ului, ceilalți copii (colegii lor vor sta înlături împreună cu restul invitaților. Ședința se deschide cu imnul R.P.R. intonat de corul școalei și se închide cu imnul F.M.T.D., […] cu alt cântec tineresc, vorbește apoi reprezentatul U.T.M.-ului, apoi secretarul organizației U.T.M. din școală sau un alt delegat de la Jud. (U.T.M.) despre organizația de pioneri. În încheierea el citește angajamentul pe care pionerii îl repetă în cor (lozinci).

Se trece apoi la înmânarea cravatelor de pionier și steagul detașamentului de către reprezentantul P.M.R sau reprezentatul U.T.M.

Înmânarea cravatelor de pioneri se face în felul următor:

–          Copii așteaptă în poziție de drepți.

–          Cel ce dă cravata merge în fașa copilului i se adresează cu deviza pionerilor la care copilul răspunde, îi înoadă cravata , primind angajamentul  asumat de pionier și îl felicită. După înmânarea cravatelor se dă cuvântul unui pionier care își ia angajamentul în numele tovarășilor săi, după care va lua cuvântul un părinte al unui pionier, care își va exprima bucuria că fiul său devine pionier.

Se dă cuvântul reprezentantului P.M.R. care vorbește despre grija partidului pentru copii, despre sarcina U.T.M. de-a conduce pionerii și-i solicită pe pioneri

  1. După ce a avut loc ședințele festive pe școli, se va organiza într-o sală s-au într-o grădină, un festival pentru sărbătorirea pionerilor din localitatea respectivă. Festivalul va fi dat de copii, vor fi invitați să participe personalitățile orașului. La festival va lua cuvântul reprezentantul partidului după care v-a urma un festival artistic…
  2. În fiecare școală unde avem organizații de pioneri se va șine în fiecare clasă ședințe de grupă a pionerilor pentru alegerea conducătorilor pe grupe.
  3. După alegerea conducătorilor de grupe de vor convoca o ședință a departamentului pentru alegere și responsabilul de gazetei de perete aleși de pioneri și de conducătorii grupelor.

Instructorii detașamentelor fac parte de drept din colectivul de conducere al detașamentului.

  1. Dintre instructorii pe clase, secția Județeană de Pioneri v-a desemna un singur instructor al detașamentului, ceilalți instructori vor ajuta în munca detașamentului, iar atunci când numărul pionerilor din școală reușește să formeze alte detașamente, ei vor deveni instructori pe lângă acestea.
  2. 12.         Colectivul de conducere al detașamentului întrunește și-și întocmește planul de muncă pe care-l pune în cadru cu planul de muncă al școlii…. Planul de muncă al detașamentului va fi discutat apoi în adunarea detașamentului.
  3. Pe baza planului de muncă al detașamentului, fiecare grupă își întocmește planul său propriu de activitate.
  4. Planul de muncă al detașamentului v-a trebui să aibă următoarele obiective:

a. toți pionerii vor trebui să-și însușească temeinic materialul predata și fiind cei mai activi în cercurile de meditație existente pe școală ajutând în muncă pe colegii lor.

b. redactarea până la 1 iunie a gazetei de perete a detașamentului pionerilor.

c. organizarea unei excursii în ziua de 29 mai în apropierea orașului.

d. organizarea a câte un cerc științific de detașament ca de exemplu:

– Cerc de geologie

-Cerc de geografie

-Cercul naturaliștilor

-Cerc de istorie, etc, care vor funcționa în timpul verii.

e. participarea efectivă a pionerilor la serbarea de sfârșit de an din școala respectivă pe baza unei îndrumări ce se vor trimite de comun acord cu M.I.P.

  1. Până la primirea de noi instrucțiuni pentru fiecare județeană rămâne valabil prezentul instructaj.

Lozinci

  1. Trăiască I.V. Stalin, marele conducător al popoarelor, prietenul cel mai apropiat al copiilor din întreaga lume.
  2. Trăiască Uniunea Sovietică țara Socialismului victorios în care trăiesc copii cei mai fericiți din lume.
  3. Trăiască Partidul Muncitoresc Român Conducătorul luptei Poporului Muncitor, pentru viitorul luminos și strălucit al copiilor din țara noastră.
  4. Trăiască Uniunea Tineretului Muncitor Organizație Unică Revoluționară a Tineretului Muncitor din Republica Populară Română.
  5. Oameni ai muncii! Să luptăm cu hotărâre împotriva imperialismului Anglo-American care printr-un nou războiu urmărește distrugerea vieții și a fericirii copiilor noștri.
  6. Pioneri! Urmați exemplul pionerilor Sovietici și pregătiți-vă să deveniți devotați scumpei noastre patrii Republica Populară Română.

Arhivele Naționale Iași, Fond Comitetul județean de partid, Dosar 76/1948, f. 4-6.

 

Prelecțiuni istorice junimiste despre istoria națională Gheorghe Panu și A. D. Xenopol II

Cernică Simona

Facultatea de Istorie, Univ. „Al. I. Cuza”

Când apar Convorbirile Literare, istoria românilor se înțelegea ca o preamărire exagerată până la ridicol a neamului, așa încât se deservea cauza națională.

Gheorghe Panu combătea de pildă tezele despre distrugerea dacilor de către romani și despre retragerea în munți a populației romanice de la stânga de Dunăre în timpul invaziilor barbare, teze menite să dovedească originea pur romană a românilor. Împotriva Junimii și a lui Panu în special, s-au ridicat firește toți acei care monopolizau patriotismul zgomotos, se intitulau singuri buni români și erau călăuziți în isterie de sentimente, fără preocupare de cunoașterea adevărului.

În cursul anilor 1870-1878, Xenopol publică în Convorbiri o încercare de sinteză, intitulată Studii asupra stării noastre actuale, Făcea observația că până la începutul secolului XIX-lea, România a fost în perioada medievală a istoriei sale, când rolul principal îl joacă politica, adică raportul de putere, iar nu factorii economici și culturali.[1]

Formele noi politice ca și cultura zicea Xenopol le-am împrumutat de-agata din Apus. Pe când apusul și-a găsit singur formele necesare dezvoltării sale pe toate tărâmurile noi am fost ucenicii lui. Xenopol exprima astfel ideea dragă Junimii că împrumutasem de aiurea niște forme nepotrivite cu fondul nostru.

Mihai Eminescu era un înfocat iubitor al trecutului românesc. Dar mai mult poet decât istoric își făcuse despre acel trecut o imagine mai mult romantică decât documentată. Panu ne spune că odată cu imaginația lui Eminescu proiectase asupra lumii vechi o aureolă mistică, adevărul istoric nu-l mai interesa și nici nu l-ar fi admis, oricât de documentat, odată ce ar fi fost potrivnic  granițtelor lui.[2]

Xenopol mai spunea faptul că ținta străduințelor românești, trebuie să fie de a contribui la civilizația europeană cu un aport specific izvorât din ființa neamului românesc. Dar pentru aceasta trebuie cunoscut trecutul în toate ramurile evoluției sale drept, instituții, literatură, artă, pentru ca din pătrunderea sufletului colectiv românesc să poată răsări o contribuție caracteristică la cultura mondială.

Această idee o exprimase Xenopol și în darea de seamă ce făcuse În Convorbiri la 1870 Cronicii hușilor, a învățatului episcop Melchisedec. Nu contează spunea el înșirarea cronologică a domniilor și războaielor ci cunoașterea vieții colective a întregului popor în toate manifestările ei.[3]

Istoria adevărată este înțelegerea deplină și rațională a fenomenelor generale din viața poporului. Acesta este scopul final al studiilor istorice. Dar cu toată pornirea lui spre generalizzare, Xenopol era un istoric serios și  de aceea adaugă că pentru atingerea scopului trebuie cercetări prealabile în arhive singurele care pot da temeiul documentar, indispensabil construcției plănuite[4].

Astfel Xenopol arată care sunt bazele cercetărilor istorice serioase. Mai întâi amănuntele și apoi sintezele. Monografiile documentate sunt verigile fară de care nu se poate reconstrui lanțul evoluției unui popor.

Dovadă că acestea sunt concepțiile lui A D. Xenopol, se vede și din criticile făcute în Convorbiri  despre manualele de istorie a românilor. El denotă tendința de a preamări o cauză, un grup sau o persoană, fară a cerceta documentale sau înlăturând pe acele care contrazic teza[5].

Prin opera și prin activitatea sa, A. D. Xenopol a fost o prezență cu autoritate în spațiul public și a impulsionat sfera de lărgire a acestui spirit public. S-a angajat într-un dialog de acest tip pe cele mai variate subiecte,  dând astfel expresie intelectualului de tip european, De fapt Xenopol aidoma gânditorilor români, creatori de școală și ctitori ale unor discipline au excedat cadrul strâmt al Unuversităților. Xenopo leste o personali tate fondatoare, fiindcă prin opera sa Istoria românilor în Dacia traiană  a așezat studiile istorice pe criterii științifice.

Ca  părticică din societatea Junimea cum scrie I. Negruzzi[6], iar în Amintiri de la Junimea îl descrie cel mai iubit și mai alintat copil al junimii, Xenopol a emersa conduita civică și spiritul de dezbatere publică în cadrul junimii. Acolo s-au dezbătut public problemele culturale și sociale din epoca de după 1860, ortografia și limba, organizarea unor conferințe prin care să răspândească la publicul larg cunoștințe din variate domenii necesare în regenerarea spiritului public. Junimea a reprezentat un veritabil spațiu public. Maiorescu îl descoperă pe Xenopol, elev fiind în institutul Academic din Iași. Pentru că îl aprecia foarte mult și investind încredere în el, deseori tânărul elev intra în casa profesorului iar acesta îl  propune lui Xenopol ca bursier al Junimii la Berlin pentru studiul istoriei și filosofiei.

În 1871 reîntors de la studii din străinătate cu două doctorate în filosofie luat  la Berlin și unul  în drept susținut la Gissen a fost acceptat în societatea Junimea, o societate care cu nedreptul a fost numita societate de admitere mutuală, fiindcă societate în care membrii să se sfâșie mai mult unii pe alții prin critica lucrărilor lor, decât Junimea nu cred ca să fi fost pe lume[7].

Xenopol aduce istoria în spațiul public, orice intervenție pornește  de la date sau evenimente istorice. El a intuit că  istoria națională numai poate rămâne prizonieră între zidurile universităților.. O anumită influiență a militantismului istoricilor francezi este vizibilă în conduita profesorului ieșean și cum s-a spus Xenopol e un combativ din necesitate.

Concluzie

 

                   A scrie istoria noastră. Astfel își definea Xenopol de la început, scopul vieții decis să nu-și cruțe  eforturile pentru împlinirea lui. Studiile de filosofie, drept, econmie politică, fură deci serviciile acestui scop alături de alte ramuri necesare unui bun istoric. Audiindu-i pe Ranke, Mommsen, Curtius, Stendhal, el și-a însușit tehnica și instrumentele de lucru , pentru ca întors in patrie,- plecat în Germania cu bursă cum am mai vorbit pe parcursul cercetării-, să poată continua studiul aplicat la istoria națională pe cont propriu. Calificarea juridică i-a asigurat pentru un timp mijloacele de trai luându-i totodată ochirea istorică.

Profesoratul la Universitatea din Iași i-a oferit apoi posibilitatea de a se ocupa sistematic de istoria românilor. Junimea a jucat fără îndoială un rol important în această orientare. Pentru studiul istoriei și al filosofiei îl trimisese ea la Berlin, iar dacă Xenopol a preferat să urmeze   dreptul în locul istoriei, aceasta se explică nu numai prin îndemnurile venite din familie ,  o familie numeroasă care aștepta sprijin substanțial, ci și prin convingerea nutrită de cărturar că un istoric nu se poate dispensa de studiul dreptului.

De la Junimea, spiritul meu primi multe și numeroase îndemnuri, –recunoaște Xenopol adăugând, că de mare ajutor i-a fost critica adresată scrierilor sale istorice. Când proclamă supremația adevărului în istoriografie , el preia un cuvânt de ordine al Junimii, ca și atunci când decide să observe o măsură justă în toate. Totuși raporturile cu acestă societate, foarte cordială la început aveau să sufere alterări grave, până la ruptură și vindictă.

Din 1868, cum rezultă din corespondența cu I. C. Negruzzi, și pâna la 1892 data ultimei colaborări  la Convorbiri Literare, Xenopol a participat într-o măsură variabilă și în forme diverse la activitatea distinsei societăți.

Entuziasmul, erudiția și multeralitatea lui A. D. Xenopol au aflat la Junimea un plasament dintre cele mai rodnice. De la început istoricul impune prin orizontul larg și prin seriozitatea studiolo sale, îndreptate în atâtea direcții, încât G. Panu n-ar fi știut să spună care dine le îl va reține până la urmă. N-a existat problemă importantă care să intereseze epoca și pe care Xenopol să n-o fi abordat: reforma instituțiilor, direcția spiritului public, dezvoltarea social-economică, învățământul etc, toate supuse discuțiilor de cenaclu și reflectându-se apoi în Convorbiri.

            Studiile despre cultura națională prezintă cel mai mare interes pentru istoria culturii indicând un larg registru de preocupări.

Dacă în cazul lui A. D. Xenopol era greu de prevăzut direcția în care se va impune, cel ce se anunța de la început ca istoric, fiind și îmbrățișat ca atare la Junimea, a fost Gheorghe Panu, vădind o curiozitate științifică și o remar cabila forță de cuprindere în operele pe care le-a elaborat. Istoricul condamnă drastic mistificările subliniind importanța cercetărilor de istorie națională și seriozitatea cu care acestea se cuvin efectuate, nu fără ironii, la adresa istoricilor contemporanei, ironii pe care singur le califică drept o concesie, făcută Societății în care avea să citească lucrarea. Ca și A. D. X enopol G. Panu  a avut cu Junimea , relații, de pace și de furtună, dezamăgiri și critici/

În concluzie acești doi mari istorici pe care Junimea i-a dat dar tot ea i-a și  făcut să sufere poate mai mult decât meritau, au rămas și vor rămâne mereu,  unii dintre cei mai de seamă istorici pentru cultura și istoria națională.


[1] A. D. Xenopol, Studii asupra stării noastre actuale în Convorbiri Literare,  nr. 1, Iași, an 1870, p.1

[2] Gheorghe Panu, op. cit., în Convorbiri Literare,  nr. 4, Iași, an 1872. p. 56.

[3] Ibidem.

[4] A. D. Xenopol, Cultura națională în Convorbiri Literare, nr.  17, Iași, an 1878, p. 216.

[5] Ioan. C. Felitti, Istoria națională la Convorbiri Literare în Convorbiri Literare,  nr. 4, Iași, an 1927. p. 77.

[6] I. E. Torouțiu, Scrisori din anii 1890-1934 în Studii și documente literare, vol. III, 1932, Institutul de arte grafice Bucovina, București, p. 364.

[7] A. D. Xenopol, Istoria ideilor mele în Studii și documente literare, vol. IV, București, p. 338.

 

Cultul Sfântului Nicolae la sudul Dunării

  Starețu Ștefan

Facultatea de Istorie, Univ. „Al. I. Cuza”   

      Cultul Sfântului Nicolae în Bizanţ s-a structurat multă vreme în jurul basilicii de la  Mira Lichiei, important centru de pelerinaj, distrus de catolici 1087, ocazie cu care moaştele sfântului au fost furate şi duse la Bari, unde au devenit un element de legitimare a catolicismului fiind folosite pentru prozelitismul uniat.

   Prima basilică cunoscută în Bizanţ în afara Mirei, închinată Sfântului Nicolae se găseşte la Pinara, oraş aflat tot în Lichia, unde episcopul Nicolae Sinaitul ar fi zidit o biserică.

      Apoi, în urma furtuluii moaştelor sale, cultul său se intesifică în Bizanţ, devenind un simbol al luptei împotriva catolicismului, dar şi împotriva turcilor, cele două forţe strângând Bizanţul ca într-un cleşte.

       În Constantinopol este reprezentativă biserica Sfântului Nicolae[1], construită în timpul Împăratului Teofil, în sec. IX, o biserică trinavată, de plan basilical clasic bizantin.

       Reconstruită de Sfântul Fotie[2], patriarhul Constantinopolului, tocmai pentru a afirma succesiunea sa în linia păstrătorilor ortodoxiei în acea perioadă tulbure de atacuri din partea papalităţii la adresa bisericii ortodoxe, şi pentru a invoca ajutorul Sfântului Nicolae în conflictul avut cu papa Nicolae, promotorul ereziilor de la care se va forma catolicismul de mai târziu.      

       Biserica a fost amplificată în epoca paleologă, când şi-a dobândit absida altarului de acum[3].

       În Thessalonic, biserica Sfântul Nicolae Orphanos(sec. XIV) este reprezentativă pentru dezvoltarea cultului în Bizanţ.

       Biserica Sfântul Nicolae Orphanos a fost pusă în legătură cu Ştefan Uroş al II-lea, ţar al Serbiei, datorită cinstirii de care Thessalonicul a beneficiat din partea lui Ştefan Nemanja[4], şi a legăturilor strânse dintre acest oraş şi dinastia Nemanja. Prin aceste legături tema Arborelui lui Iesei a trecut din Serbia în Bizanţ, prin pictura bisericii Celor 12 apostoli[5].

       La Meteore, prima dintre mănăstirile zidite acolo are hramul Sfântul Nicolae, Mănăstirea Sfântul Nicolae Anapavsas.

       Cu rădăcini vechi, pustniceşti, această mănăstire este importantă pentru că arată dimensiunea isihastă a cultului Sfântului Nicolae. Mănăstirea, având origini din sec. XIV, este legată de călugărul Nil[6], care probabil purta numele Nicolae în lume. De asemenea, se cunoaşte icoana Sfântului Nicolae de la Mănăstirea Stavronichita, icoană în mozaic, de o calitate extraordinară[7]. Tot la Savronichita apare un Deisis în care în locul Sfântului Ioan Botezătorul este reprezentat Sfântul Nicolae[8], fenomen ce se va întâlni mai târziu şi la Curtea de Argeş ori Dolheşti.

       Serbia a fost cea care a răspândit cultul Sfântului Nicolae în întreaga lume ortodoxă, unde căzuse în desuetitudine după ce moaştele fuseseră furate de catolici.

       Dorind să menţină cultul Sfântului Nicolae în ortodoxie, făcând donaţii numeroase la Bari[9], dar având un conflict deschis cu catolicismul, ţarii sârbi, începând cu Ştefan Nemanja şi Ştefan Întâiul Încoronat, şi biserica ortodoxă sârbă au luat contact cu dezvoltarea cultului din catolicism şi au încurajat cinstirea Sfântului Nicolae, în contextul combaterii prozelitismului catolic, realizat prin misionari şi nu numai[10], fenomen ce a iradiat până în Bizanţ(cazul bisericii Sfântul Nicolae Orphanos, singura biserică din Salonic cu acest hram, construită de Ştefan Uroş al II-lea).

Prima ctitorie a ţarului Ştefan Nemanja, devenit Sfântul Simeon Îzvorâtorul de Mir după călugărirea sa la Muntele Athos, este o biserică cu hramul Sfântul Nicolae, ridicată la Kursumlija. Zidită în 1165, având planul de tip cruce cu braţe libere, biserica Sfântul Nicolae pune bazele stilului de Raşka.

      Eleganţa zidirii, îmbinarea dintre naosul bizantin şi pronaosul cu cele două turle, ce se va regăsi constant în cazul stilului de Raşka, ca apoi să fie reluată atâtea secole mai târziu la Mănăstirea Dealu, şi apoi preluată ca o trăsătură specifică arhitecturii din Ţara Românescă(tipul bisericilor cu trei turle, una pe naos, două pe pronaos), face din biserica Sfântul Nicolae din Raşka unul dintre acele edificii arhetipale închinate Sfântului Nicolae, ce vor forma bază pentru întregi şcoli arhitecturale.

      La această mănăstire se va călugări Ana, soţia lui Ştefan Nemanja, devenită Sfânta Anastasia Nemanja, fapt care arată importanţa primei ctitorii a ţarului, lucru observat şi în cazul dreptului ctitoricesc din Ţara Românească şi Moldova. Biserica Sfântul Nicolae Orphanos(Fig.3), zidită de Ştefan Uroş al II-lea[11], şi decorată în 1314 de acelaşi maestru care a pictat ansamblul iconografic al bisericii Mănăstirii Hilandar, se constituie într-o bijuterie a iconografiei ortodox.

    Având planul trinavat, cu absida altarului poligonală, biserica Sfântul Nicolae Orphanos este prima biserică închinată Sfântului Nicolae din Thessalonic, şi singura, ceea ce arată înclinarea ţarilor sârbi către cultul Sfântului Nicolae, din moment ce l-au ales pe acesta patron pentru ctitoria lor-ambasadă în acest oraş.  Este extraordinar frontonul triunghiular, ce reia teme arhitectonice antice, fronton ce are integrat un triunghi, element reprezentativ pentru caracterul de edificiu-simbol de putere, ambasadă a Serbiei în Thessalonic.

     Pictura bisericii Sfântul Nicolae-Orphanos, analizată de Orest Tafrali pe larg în lucrarea Thessalonique-des origines au XIV-e siecle, publicată la Paris în 1919, are corelaţii cu iconografia bisericii Sfântul Nicolae Domnesc de la Curtea de Argeş, corelaţii ce derivă din fondul comun sârb de tradiţie paleologă, aşa cum este strălucit ilustrat la Peci, Decani sau Gracanica şi, cu similitudinile cele mai mari, la Hilandar.

    Dată fiind apropierea dintre Hilandar şi Thessalonic, este foarte probabil ca acelaşi maestru să fi lucrat la ambele, ceea ce poate naşte şi ideea unei dependenţe între cele două aşezăminte, Sfântul Nicolae-Orphanos putând să fi fost un metoh al lavrei athonite.

     Iconografia bisericii Sfântul Nicolae Orphanos se remarcă prin amploarea scenelor, luminozitatea acestora, precum şi prin primul ciclu al Vieţii şi Minunilor Sfântului Nicolae cunoscut în ortodoxia bizantină din afara graniţelor Serbiei..

     Cultul Sfântului Nicolae a fost profesat şi de micii cnezi, fapt ilustrat de cazul bisericii cneziale de la Velika Hoca, din Serbia, construită tot în timpul lui Ştefan Uroş al II-lea.

     În timpul lui Ştefan Uroş al III-lea, cultul Sfântului Nicolae dobândeşte valenţe imperiale, Sfântul Nicolae fiind cel ce îi dăruieşte înapoi ochii ţarului după captivitatea Constantinopolitană, fapt ilustrat iconografic în biserica ortodoxă de la Srpski Kuvin.

     Cultul Sfântului Nicolae este reprezentat strălucit în iconografia de la Gracanica şi Decani[12], unde viaţa sa, reprezentată într-o bogată paletă de scene pentru prima dată în ortodoxie, va deveni model pentru toată iconografia ulterioară.

     Gracanica, ctitoria ţarului Ştefan Milutin, are un paraclis purtând hramul Sfântului Nicolae, în partea de nord, paraclis decorat cu următoarele scene din ciclul Sfântului Nicolae: Naştarea Sfântului Nicolae, hirotonisirea Sfântului Nicolae întru preot, hirotonisirea Sfântului Nicolae întru arhiereu, Sfântul Nicolae apărându-i în vis lui Constantin, Sfântul Nicolae apărându-i în vis lui Eulianus, Sfântul Nicolae salvând de la moarte cei trei oşteni, Sfântul Nicolae distrugând idolul de la Mira, Sfântul Nicolae salvând cele trei tinere de la desfrânare, Sfântul Nicolae potolind furtuna şi salvând corabia, Adormirea Sfântului Nicolae[13].

     Rolul artei sârbe în cristalizarea programului iconografic, în sistematizarea iconografiei şi în conferirea unei dimensiuni narativ-liturgice este determinant, aceasta beneficiind de arhitectura unor biserici de dimensiuni mari, cele mai mari biserici cunoscute până atunci în ortodoxie, cu suprafeţe întinse şi structurate geometric, care puteau susţine aceste compoziţii.

     Cultul Sfântului Nicolae a beneficiat de gândirea bazată pe sistematizare ce a caractarizat ortodoxia sârbă în acea vreme mai mult decât în alte spaţii, în acea perioadă în Serbia dezvoltându-se un anumit sistem ierarhic al hramurilor cu semnificaţii complexe: succesiunea consacrărilor de biserici Sfântului Nicolae, Sfintei Treimi şi Adormirii Maicii Domnului, succesiune având semnificaţii eshatologice complexe, ce trimit la dobândirea mântuirii şi la împlinirea destinului bisericii prin alegerea Împărăţiei Cereşti.

     La Decani ciclul Sfântului Nicolae cuprinde aceleaşi scene ca la Gracanica, scene ce se vor regăsi şi în cuprinsul ciclurilor de la nordul Dunării, compoziţia standardizându-se.

     Tot la Decani, apare pentru prima dată alăturarea dintre Sfântul Ioan Botezătorul şi Sfântul Nicolae, reprezentaţi amândoi pe cei doi pilaştrii dintre pronaos şi naos, spre est.

    Această alăturare va sta la baza înlocuirii Sfântului Ioan Botezătorul cu Sfântul Nicolae în tabloul votiv de la Curtea de Argeş de mai târziu.

      În Bulgaria, cultul Sfântului Nicolae se dezvoltă în timpul lui Ivan Alexandru, ţar ce contruieşte, la Mesembria, sub influenţa modelului sârbesc(mama sa fiind fiica ţarului Serbiei), o biserică cu hramul Sfântul Nicolae, cu trăsături ce amintesc de stilul de Morava, prezent în acea perioadă în Serbia.

     Referitor la iconografia închinată Sfântului Nicolae, aceasta păstrează scene remarcabile, cum ar fi cazul Deisis-ului de la Pec, de la intrarea în biserica Adormirii Maicii Domnului, unde pentru prima dată apare o astfel de compoziţie în care Sfântul Nicolae îl substituie pe Sfântului Ioan Botezătorul.

     Alte biserici importante cu hramul Sfântului Nicolae din Serbia sunt biserica Sfântul Nicolae din Prilep si biserica Sfântul Nicolae din Ohrida, cu fresce din secolul XIII, la care ctitori sunt mai mulţi ţari sârbi.

     Între stilul icoanei hramului de la biserica Sfântul Nicolae din Prilep şi al icoanei similare de la Bălineşti există similitudini profunde.

    

 


 

[1] Alexander Van Millingen(1912). Byzantine Churches of Constantinople.London: MacMillan & Co., p. 254

[2] ibidem, p. 257

[3]  Thomas F. Matthews(1976). The Byzantine Churches of Istanbul: A Photographic Survey.University Park:PennsylvaniaStateUniversity Press, p. 190

[4] Michael Taylor, A  historiated Tree of Jesse, p.167-169

[5] Ibidem, p. 129-teoria lui Taylor conform căreia Arborele lui Iesei este o temă occidentală, adoptată în Serbia şi apoi de aici răspândită în Bizanţ este exagerată, în primul rând pentru faptul că exemplul citat din occident este sculptat, cunoscându-se faptul că întotdeauna sculptorii urmează pictorilor în elaborarea unor teme, şi apoi pentru faptul că tema are răspândire exclusiv în spaţiul ortodox. Probabil tema a apărut în Serbia(un caz similar cu al temei Cortului Mărturiei, apărută tot aici, prezentă la Curtea de Argeş, Suceviţa şi Dragormina), de unde s-a răspândit în Athos, Salonic şi Bulgaria(cazul Moldovenesc fiind unul ce purcede direct din trunchiul ce a generat tema din Serbia), trecând prin Dalmaţia peste Adriatica şi ajungând la Orvieto, care oricum, pe lângă faptul că este sculptură, este şi mai târziu ca cel dintâi arbore din Serbia, de la Sopocani.

[6] Suzanne Choulia, Jenny Albani, Mănăstirile Meteore. Pictură-arhitectură, Fundaţia centrul cultural Panellinion, p. 18

[7] Gerhard Trumler, Athosul. Grădina Maicii Domnului, Fundaţia Centrul Cultural Panellinion, p. 187

[8] ibidem

[9] Michael Taylor, op. cit., p. 159-160

[10] ibidem

[11] Ναός Αγίου Νικολάου Ορφανού” (in Greek), Hellenic Ministry of Culture, http://odysseus.culture.gr/h/2/gh251.jsp?obj_id=473, retrieved 2010-04-21

[12] Nicolae Moisescu, Biserica Sfântul Nicolae Domnesc din Curtea de Argeş, p. 34

 

Prelecțiuni istorice junimiste despre istoria națională Gheorghe Panu și A. D. Xenopol I

Cernică Simona

Facultatea de Istorie, Universitatea „Al. I. Cuza”

 

Junimea a însemnat pentru perioada secolului al XIX-lea reuniunea dintre elita intelectuală și poporul simplu, elementul de legatură dintre  acestea  a fost pe cale scrisă și anume prin revista Convorbiri Literare. În cadrul acestei reviste Gheorghe Panu și Alexandru D. Xenopol au publicat prelegeri  cu privire la importanța istoriei și culturii noastre naționale. Pe parcursul timpului alte publicații în Convorbiri și anume ale lui Dan Bodin și I.C. Felitti  au susținut ideile istoricilor Junimii . În următoarele pagini îmi propun să aduc în discuție două obiective importante cu privire la cultura și istoria noastră națională. Perioada pe care G. Panu și A. D. Xenopol o abordează în prelegerile lor nu se limitează doar la secolul în care ei au trăit și anume sec. XIX, ci fac o analiză a trecutului îndepărtat.

Originea poporului român este un prilej pentru G. Panu sa faca anumite critici la adresa unor pretinși istorici care nu cerceteaza sau omit anumite izvoare importante cu privire la trecutul nostru, și astfel dau apă la moară scrierilor straine mai precis nemțesti și slave care din interese pe care am să le prezint mai târziu, afirmă ca noi nu am avea origine latină ci că suntem un neam cu alte rădăcini . Aș mai putea afirma faptul că această mișcare literară Junimea a avut nevoie nu numai de oameni cu imaginație romantică precum cea a lui M. Eminescu, care putea fi uneori periculos de subiectivă, ci și de oameni care sa spună adevărul fără implicații ale unei imaginații ce ar putea să trișeze istoria.

În preocupările junimiștilor, studiul istoriei propriu-zise nu intra în preocupările imediate  ale fondatorilor Junimii. Însemnătatea acestora nu le scăpase însă din vedere. Pe Maiorescu îl cunoaștem stăruind câteva decenii pentru formarea unui istoric în spiritul Junimii, capabil să producă numai niste sinteze  fără a pune prea mult accentul pe lucrări vaste și încărcate de informații istorice.

Fenomenul Junimii a fost studiat mai cu seamă de istorici literari, de critici, de sociologi. Aprofundarea lui nu e posibilă totuși decât investigând și zonele conexe , dat fiind faptul că acestea au fost reprezentate adesea de personalități prestigiose.

Este mai des cazul istoriei, domeniu în care precum am mai spus s-au manifestat direct A. D. Xenopol , G. Panu dar și Titu Maiorescu cei mai de seama istorici ai Junimii.     

 

Cultura natională se intitula primul studiu trimis de A. D. Xenopol pentru Convorbiri, studiu conceput in spiritul școlii etnopsihologice  a cărui doctrină avea să o cunoască  doar ulterior pornind de la o prelegere  de psihologie a lui T. Maiorescu.[1] In studiu el iși propunea să explice  ce anume inseamnă cultura nqțională,  care este câmpul ei și la ce este bună.

Ocupându-se apoi de problema specificului, de formare sub care se înfațișează această cultură, limbă, literatură, – în serns larg cuprinzând și istoria-, artele, dreptul de a demonstra necesitatea ei.

Spre  aceste domenii se cuvenea îndreptat interesul, și A. D. Xenopol le cercetează pe rând pentru a conchide că: cultura natională a unui popor există mai întâi  în păstrarea, dezvoltarea, și cultivarea limbii sale, apoi în regularea raporturilor indivizilor săi, atât a celor de drept cât și a celor de moravuri.[2]

Însă A. D. Xenopol nu era singular in epocă, nici chiar între junimiși, cu toate deosebirile de opinie  care au iscat polemici incă de la început. Sub semnul istorismului, Maiorescu definea cultura ca pe un produs apărut pe o anumită treaptă evolutivă a omenirii, strâns determinată de dezvoltarea economico-socială iar cultura natională o sarcină care consuma neântrerupt puterile vitale.

Afirmând că de la Junimea au rămas câștigați definitiv pentru știintă si literatura română doar Titu Maiorescu, Mihai Eminescu si Alexandru D. Xenopol,  Gheorghe Panu denotă fără indoială o mare severitate ca în multe din judecațile sale. Câștigat pentru cultura romană în sens larg a rămas el insuși mai cu seamă prin studiile critice din tinerețe și prin mărturia pe care ne-a lăsat-o fidelă, în fond chiar dacă uneori trădătoare sub unghi evenimențial asupra  junimii.[3]

Istoria natională spune Thierry, este o proprietate colectivă a unui popor, o parte din patrimoniul său moral . Fiecare generație este chemată mu numai să o conserve dar să o sporească în certitudine și claritate.

Desele intervenții la rubrica Istorie din cadrul revistei Convorbiri Literare au adus in atenție preocupările lui A. D. Xenopol și ale lui G. Panu despre starea noastră națională. Insă națiunea noastră românescă nu este și nu are cum să fie un element independent de ceva. Fară doar și poate atât Europa cât și celelalte continente sunt factorii externi ce ne-au influiențat cursul istoriei, insă și noi la rândul nostru suntem cei ce am influiențat trecutul unor națiuni. A. D. Xenopol spunea în cadrul unei prelegeri că Antichitatea a dus la aparitia Evului Mediu, ori România în perioada sec. XIX a stagnat si a ramas impotmolită în sfera Medievală, și că poporul român trebuie sa contribuie fară doar și poate evoluția spre modernitate.

Partea cea mai interesanta a spiritului antic nu a fost aceea ce rămase în memoria popoarelor, pentru ca după cum am spus lumea de pe timpul navalirii nu era în stare să înțeleagă și să pătrundă producerile mărețe ale spiritului antic.[4] 

Dacă privim la istoria noastră vedem că ne infațișează acelaeși fețe deși în perioade diferite. Pînă către începutul secolului XIX,  românii au fost în epoca Evului Mediu a istoriei lor. Într-o prelegere publicata în revista Convorbiri Literare A. D. Xenopol își exprimă nemulțumirea față de felul în care lucrurile evoluează cu privire la români și spune el că: Iubirea pentru patrie și a poporului său trebuie înfăptuită prin fapte care sa-i asigure sau măcar să îi deschidă un viitor , și că țara nu are nevoie de vorbe goale.[5]     

Demult există convingerea că prin măguliri nu s-a făcut niciodată bine unui om de același lucru ar trebui să se convingă și o țară cu privire la anumite direcții care în loc de a arăta relele, neajunsurile, trebuie să însemneze mijloacele pentru îndreptare.

G. Panu vorbește despre intelectualii vremii, dar mai cu deosebire despre cei care învață și scriu istorie. Un număr destul de mare de învățați și-au dat osteneala de a dezgropa din întunericul bibliotecilor Europene, din unghiurile uitate  a țărilor noastre tot felul de cronici, documente, inscripții, monede cu privire la istoria noastră. Un lucru curios s-a constatat. Toți acei oameni care au lucrat în cărțile lor, au ajuns să se ferească a le întrebuința[6]. Descoperirile lor atestă faptul că multe dintre izvoarele care stau mărturie despre un eveniment anume  nu sunt potrivite cu măreția poporului român.

Instinctul de conservare la români era foarte pronunțat precum era la toate popoarele tinere și pline de viață: dacă ungurii sau tătarii năvăleau în țară, ei știau să își întoarcă pagubele pricinuite prin năvăliri pe teritoriul acelora, de multe ori popoarele vecine numai știau ce măsuri să mai ia contra acestui popor așa de tulburător și de aventuros. Românii se deșteaptă la o viată națională comform dorințelor lor, in viitor sunt măgulitoare iar ei se îndreaptă victorioși spre acest nou trai.

Atât absolutismul fanariot din secolul al XVIII-lea, cât și diplomația iscusită a Rusiei, se indreptau către o singură țintă: nimicirea naționalității române. Oameni instinctivi, românii își apără ceea ce au în primejdie. Inteligența  română își revarsă toate puterile sale  intrunite în apărarea acestui punct principal al vieții lor.

Cei ce începuseră mișcarea literară se pun în fruntea mișcării naționale. Fiecare tânăr care știe să țină o pană în mână, devine un patriot înfocat punându-și puterile sale în serviciul acestei cauze nobile. Politica și literatura au fost amestecate și comfundate precum naționalitatea și viața poporului erau erau strâns legate un de alta.

Originea noastră latină nu era recunoscută în rândul slavilor și al nemților. Aceștia nu utilizau în mod corect izvoarele pe care le aveau despre poporul român și nu aveau nici o bună intenție sau demnitate de a spune adevărul despre noi. Învățații străini slavi și germani, susțineau faptul că noi suntem o naționalitate slavă iar nemții că noi suntem o rămășiță gotică. A recunoaște că limba noastră cuprindea un element însemnat slav, ar însemna a înlesni și a da apă la moară spuselor slavilor cum că avem rădăcinile lor, și a Rusiei pericolul de anexare. [7]

A spune verde că odată Valahia a fost posesiune ungară, era a da un argument mai mult la pretențiile Austriei. Inamicii naționalitații noastre, aruncându-se intr-o extremitate, românii au căzut în cealaltă extremă. Culegând toate faptele glorioase ale străbunilor și lăsând în urmă pe acele ce credeau ei că ar servi rău cauzei naționale ei întâmpinară pe inamici cu acest specimen ca cu o probă de existența lor de popor. În același timp filologii alungau din limbă cuvinte străine derivându-le exclusiv din limba latină și formau în același timp un diaalect aproape curat latinesc. După cum am spus toți oamenii de talent, punându-se în fruntea mișcării se făcuseră profesori de limba română sau de istorie.[8]

Existența noastră ca popor numai este pusă la îndoială și dacă și astăzi ca popor poate să ne amenițe vreo nenorocire în neatârnarea noastră, desigur că aceasta se va face prin dreptul celui mai tare, nu însă după argumentele ce se aduceau acum 50 de ani și poate se mai aduc de câțiva învățați retrograzi.[9]

Ioan C. Felitti intr-un studiu publicat în revista Convorbiri Literare din 1927, spunea că la un om cult se naște dorința de a-și cunoaște strămoșii și evoluția poporului din care face parte, atât din curiozitate firească precum și pentru a se cunoaște mai bine pe sine insuși.

Persistența fondului daco-roman în ciuda amestecului de popoare perindate prin Dacia, extraordinara putere de conservare etnica a poporului român, constitue temelia pe care trebuie să se înalțe edificiul civilizației românești.[10]

Când ne amintim că la noi s-a adăpostit și că de la noi s-a  sprijinit tradiția culturală grecească a orientului creștin: că prin această tradiție s-a pregătit terenul pentru înțelegerea imediată a ideilor marii revoluții franceze, că manifestații culturale și sacrificii pentru aceasta au fost posibile în vremuri de restricție se cuvine să se deștepte în noi simțul datoriei imperioase de a face mai mult și mai bine pentru națiunea noastră.(foto htt//pvladhogea.wordpress.com20100630restituiri-a-d-xenopol-nationalismul-fragment-1)


[1] Al. Zub, Junimea implicații istoriografice 1864-1885, Editura Junimea, Iasi 1976, p. 100.

[2] Cornel Regman, Spiritul junimii în Junimea, Antologie 1.,  București  1973, p. 29.

[3] Paul Cornea, Oamenii începutului de drum, Editura Cartea Românească,București, 1974, p. 39.

[4] A. D. Xenopol, Studiu asupra istoriei noastre naționale în  Convorbiri Literare, nr. 1, Iași 1871, p.1.

[5] Ibidem.

[6] Gheorghe Panu, Studii asupra atârnării sau neatârnării politice a Românilor în deosebite secole în Convorbiri Literare, nr. 4, Iași,  an 1872, p. 152.

[7] Sorin Alexandru, Privind înapoi, modernitatea, Editura Univers, București 1999, p. 52.

[8] Studiul istoriei la români în Convorbiri Literare, nr 8, Iași, an 1874, p 56.

[9] Ibidem.

[10] Ioan C. Felitti, Istoria națională la Convorbiri Literare, în Convorbiri Literare, nr. 4, Iași, an 1927, p. 78

 

Suferintele romanilor si pierderea Basarabiei

 Vitcu Andrei

Facultatea de Istorie

Universitatea „Al. I. Cuza”

            Războiul din 1806-1812 a fost întreprins de ruşi pentru a scăpa  Ţările Române de jugul şi asupririle turcilor ceea ce era mai mult un scop de suprafaţă. În perioada 1806-1812 de ocupaţie rusească, guvernul central rus urmărea încorporarea desăvârşită în Imperiul ţarist a Munteniei şi Moldovei.

De îndată ce domnul Moldovei, Alexandru Moruzzi şi-a părăsit scaunul, acesta a fost încredinţat de către ruşi lui Alexandru Ipsilanti (acesta fusese numit domn şi în Ţara Românească).

Noul domn, Alexandru Ipsilanti, a fost imediat însărcinat de ruşi să întocmească o oştire de  oameni de ţară ce trebuia să fie îmbrăcată într-o uniformă  verde şi să poarte numele de dragoni manedoni (nu se ştie pentru ce acest nume) cu scopul de a asigura liniştea ţării “într-această oştire erau fel de fel de limbi: arnăuţi, greci, sârbi, români de ţară, nemţi, unguri, adunătură de felurimi de oameni blestemaţi, curată ceată de tâlhari care pe unde ajungea gemea pământul”[1].

Soldaţii se înrolau numai pentru a pune mâna pe leafă, retrăgându-se imediat ce zăreau duşmanul. Pentru aceasta ruşii îi băteau cumplit împlinind numărul de lovituri regulamentare chiar şi atunci când aceşti nenorociţiţi încetau din viaţă. Generalul suprem, Michelson, şi ajutorul său Milaradovici, au cerut lui Ipsilanti 80 de pungi cu bani, drept recompensă pentru ostenelile lor. Dar Ipsilanti le-a refuzat darul cerut întrucât el nu putea încasa nici o contribuţie într-o ţară care constituia o pradă bună pentru ruşi cât şi pentru turci.

În urma ameninţărilor pe care le-a primit. Ipsilanti speriat, a fugit în Rusia la Sankt Petersburg  unde s-a  plâns  contra  purtării  generalilor ruşi;  aceasta  a atras rechemarea lui

Michelson în Rusia unde dizgraţiatul împăratului s-a sinucis. Ipsilanti nu s-a mai întors din Rusia, iar ruşii profitând de aceasta au improvizat în Ţările Române o nouă ocârmuire, sub doi înalţi dregători ruşi, unul președinte cu reşedinţa la Iaşi, celălalt vicepreşedinte cu sediul la Bucureşti.

Divanurile celor două Ţări Româneşti, au fost păstrate sub numele de comitete şi puse sub ordinele celor doi dregători ruşi. De fapt, în visteria ţării era un mare haos, cei răspunzători cu resursele financiare ale Moldovei, ca de altfel şi al Ţării Româneşti, urmau întocmai toate ordinile primite de la noua conducere. Astfel, ocârmuitorii ruşi, aveau mare grijă de aceşti bani şi pentru a-i folosi în scopurile noii ocupaţii, nu numai în interes propriu.

Înainte ca urmaşul lui Michelson, Prozorovski, să-şi fi luat comanda în noua funcţie, turcii au trecut Dunărea şi, îndreptându-se către capitală au provocat o emigrare a populaţiei speriate spre “Ţara Ungurească”. Toate acestea nu erau decât relele nedespărţite de starea război în care se afla ţara, dar stăpânirea rusă ce abia începea, le-a rezervat românilor şi alte suferinţe. Acestea au fost provocate, ca şi războiul din 1774, de nevoile armatei dar într-o proporţie mult mai însemnată, deoarece trupele ruseşti în loc de a trece doar prin Moldova şi Valahia spre Turcia au staţionat pe teritoriul lor răstimp de 6 ani, în decursul căruia poporul român a fost nevoit să suporte aprovizionarea trupelor și nelegiuirile la care se dedau soldații ruși.

Pentru întărirea punctelor strategice pentru noua stăpânire a fost folosită o „nesfârşită mulţime de braţe”[2]. Astfel, generalul Zass, după ce i-a alungat pe turci din Hotin, a dat ordin prefecţilor ţinutului de a trimite un număr de salahori pentru a săpa un şanţ în jurul cetăţii şi de a contribui la reparaţii. Fiind iarnă, acei nenorociţi salahori, lucrau ziua sub loviturile biciului rusesc şi petreceau noaptea închişi în biserici sau ocoale pentru a nu fugi “udaţi până la oase, lipsiţi de foc şi hrană, ei au pierit cu mile”[3].

Din 2.000 de luptători întrebuinţaţi la fortificarea Hotinului, 400 au murit în câteva zile. Transporturile necesare armatei ruse, au constituit o adevărată calamitate pe capul românilor. În 1811, preşedintele guvernului provizoriu rus a cerut divanului Moldovei 15.000 de care. În afară de aceste cereri, zise regulate, locuitorii erau supuşi la tot felul de prădăciuni, de secătuiri şi spolieri, care îi aduceau în cea de urmă mizerie.(foto http://www.oastea.army.md/?action=show&cat=191&obj=372)

Un raport al lui Meriaje, delegatul francez la negocierile începute pentru încheierea păcii, spunea că “Moldova, ca de altfel şi Ţara Românească, erau de o rodire minunată, ele erau acoperite de turme, dar armata rusească le-a mâncat aşa de rău că la începutul lui 1809, ele nu mai înfăţişau decât închipuirea unui deşert şi armata rusă era nevoită să-şi tragă proviziile din ţările de la nordul Nistrului şi din Odessa”[4].

Iată pentru ce “sărmanii români doreau să vadă cât mai curând armatele ruse departe de nenorocita lor de ţară”[5]. Ruşii nu cereau însă de la aceste ţări numai muncă pentru nevoile războiului, ele mai impuneau şi dări de bani, al căror nume depăşeau puterile lor. Astfel, în afară de cele 80 de pungi cu bani, pe care generalii ruşi le-au încasat fără nici o îndoială din visterie, după fuga lui Ipsilanti, Miloradovici a cerut  regulat, în  fiecare lună, suma foarte însemnată pentru acele timpuri de 4.000 de galbeni, motivând că avea nevoie de ei pentru a-i spiona pe turci.

Ruşii au mai cerut bani şi pentru construirea unor spitale, o dare de acest fel a fost impusă negustorilor. Faţă de împotrivirea acestora, ruşii au găsit şi modalitatea de a-i determina să o accepte, răspândind vestea îngrozitoare pentru majoritatea lor, că o parte din ei, care au fost puşi în căruţe de poştă în noaptea de 21 august 1811, au fost trimişi în Siberia[6]. Metoda ruşilor i-a determinat pe negustori să-şi deschidă prăvăliile în faţa lor. O altă cerere lovea în boieri şi cler, de la care s-a pretins suma de 1.200.000 lei “fiecare boier având de plătit în raport cu veniturile şi dregătoria sa”[7].

În ziua de 25 aprilie 1812, la câteva zile înaintea subsemnării păcii, Kutuzov a cerut o nouă contribuţie de 2.000.000 lei şi  Tschitscakoff a adăugat şi el, în cursul lunii iunie 1812, contribuţia anuală a fânului, jumătate în natură, jumătate în bani, din care cea de urmă a fost fixată la 2.000.000 lei. În această situaţie “membri divanului şi cei dintâi boieri au ţinut sfat, în urma căruia au trimis o deputăţie amiralului, spre a-i pune în vedere că o asemenea măsură ar sfârşi de pierdut ţara”[8]. După multe discuţii, s-a redus suma în bani la 200.000 lei. Sub ocârmuirea rusească, contribuţiile Moldovei, după socotelile visteriei, s-au ridicat la 300.000 lei, cât fusese mai înainte, la 8.000.000 lei[9].

Rusi, a considerat că implicare în împărțirea dregătoriilor este un mijloc minunat de a-şi face partizani şi a început să profite de asemenea situaţie. Preţioasa cronică a lui Zilot Românul menţiona, asupra acestui lucru următoarele: “Nu era mai puţin ciudat să vezi ce făceau şi boierii cu un nou obicei, cuprinzătoare că cutare, după slujba sa, sau după altă mijlocire, să se suie la treapta cutare; care pitace ajunseră mai la urmă de se vindeau şi pe bani şi era destulă ocară, căci le luau şi toţi mişeii şi oamenii netrebnici”[10].

De asemenea, Rusia încurajat corupţia dregătorilor. Conducerea rusească a numit câte un ofiţer ispravnic pentru fiecare judeţ, alături de alţi doi ispravnici pământeni, prin intermediul cărora trebuia sa se reducă jafurile ce se comiteau. Dar iată că, atât ofiţeri cât şi pământenii numiţi, comiteau împreună aceste delicte. Faţă de faptele lor, nu se putea protesta întru-cât ei reprezentau noua conducere, dar cum erau ofiţerii aşa erau şi generalii, faţă de români, prădători şi corupţi faţă de propria lor ocârmuire.

Astfel generalul Zass a putut să ia recoltele locuitorilor prin dragomanii săi ca apoi să facă raport către împărăţie că le-ar fi cumpărat. Comisarul răspunzător cu alimentarea trupelor căruia îi dădeau o parte din foloase, îi arătau preţurile pe care trebuia să le pună şi care depăşeau cu mult sumele reale. Aceasta nu numai că făcea să se plătească foarte scump din casa imperială, ceea ce primise gratis, dar încă adunând grânele şi vitele de prisos, le îmbarcau la Chilia pe vase negustoreşti şi le vindeau la Odessa.

Când Kuschnikoff a fost numit preşedinte al ambelor divanuri din Moldova şi Muntenia, el şi-a luat ca secretar un boier dintr-o clasă mai de jos pe nume Crupenski, despre care se spunea că “era un om tânăr, subţire la minte, dezgheţat, nemoral şi interesat, care vindea toate locurile de dregători pe bani, pe care le împărţea cu prezidentul”[11]. Visteria avea însemnătatea cea mai mare, alături de vicepreședinția divanului, aceste funcţii aveau venituri însemnate, mai ales cele provenite din acţiuni necinstite, ce se ridicau la cel puţin 40.000 galbeni pe an.

Ruşii au introdus în Ţările Române o monedă falsă impusă ca plată pentru cumpărăturile pe care le făceau, la care se adaugă şi fărădelegile numeroase comise de oştirile muscovite completând până la un punct starea acestor țări sub ocârmuirea ocupaţiilor. Plângerile locuitorilor către comandant, generalul Kutuzov au primit drept răspuns că acestora “li se vor lăsa ochii spre a plânge”. Văzând că ruşii adăugau bătaia de joc la toate nenorocirile pe care le-au adus asupra lor, românii s-au plâns împăratului Alexandru I.

Luând cunoştinţă de îngrozitoarele lor suferinţe, împăratul a ordonat lui Tschitschakoff, care la înlocuit pe Kutuzov în comanda supremă, să ia măsuri pentru împiedicarea neorânduielilor şi fărădelegilor de tot felul care se comiteau în Principate. O astfel de stare de lucruri nu putea inspira românilor simpatii pentru aşa numiţii liberatori. Aducându-şi aminte de suferinţele încercate în vremile războaielor de mai înainte, ei au ajuns să se convingă că stăpânirea rusească nu era menită să aducă pentru ţările lor fericirea aşteptată.

O rană mult mai adâncă ce a afectat pe moldoveni a constituit-o răpirea Basarabiei, un teritoriu atât de însemnat din ţara lor. Dacă luarea Bucovinei, care nu era decât un “petec” în comparaţie cu Basarabia, îi afectase atât de puternic faţă de pierderea Basarabiei ei nu puteau rămâne nepăsători. În acest sens plângerile la Poartă nu au lipsit, iar boierii nu au comis şi cu acest prilej greşeala lui Grigore Ghica ce apărase Bucovina cu atâta ardoare. De această dată, boierii s-au prefăcut a fi apărătorii intereselor Porţii accentuând mai ales asupra pierderii foloaselor pe care turcii urmau să le simtă după luarea celei  mai bune jumătăţi a Moldovei.

Cele 120.000 de kile de grâu care erau procurate în fiecare an turcilor pentru oştirile lor, au fost luate aproape în totalitate din Basarabia, pentru că în restul ţării se cultivau cu deosebire porumb pentru hrana locuitorilor. Din cele 300.000 ocale de unt, pe care turcii le primeau din ţară, 120.000 proveneau din Basarabia, apoi cea mai mare parte a vitelor şi oilor erau crescute în câmpiile ce se întindeau dincolo de Prut. Cedând această parte Rusiei, se micşora negoţul Moldovei, ce consta mai ales în exportul animalelor. Poarta trebuia în aceste condiţii să reducă tributul pentru că ar fi fost cu neputinţă să se ceară de la jumătate de ţară ceea ce mai înainte se lua de pe întregul ei.

Boierii au început astfel de plângeri şi altele chiar la “pragul preputernicei împărăţii” în care spuneau că “precum de la moșii şi strămoşii lor au apucat întregimea Moldovei, aşa să rămână şi de acum înainte, deoarece partea cea răşluită ar fi îndemânarea şi adăpostirea locuitorilor, înlesnirea vieţuirilor şi a hranei îndestulare şi a vitelor păşune, într-un cuvânt tot câmpul şi inima ţării”[12]. Acestea au găsit tot atât de puţin răsunet ca şi acelea ridicate cu prilejul răpirii Bucovinei.

Catastrofa lui Napoleon în Rusia, care a făcut din Alexandru I stăpânul Europei, a împiedicat pentru totdeauna Poarta să revină asupra faptului împlinit. Într-adevăr, Basarabia era pierdută din moment ce vulturul Uralului îşi înfipsese în ea ghearele sale şi rămasul bun al locuitorilor ei era simbolul aceluia pe care ţara o făcea jumătăţii sale însăşi. De atunci Prutul a devenit “râul blestemat ale cărui valuri însemna despărţirea acelui neam”.

 


[1] A.D.Xenopol, Istoria românilor, vol.I, 1890, p.70

[2] Ibidem, p.78.

[3] Idem

[4] P. Cernovodeanu, Basarabia, Drama unei provincii istorice româneşti în context politic internaţional(1806-1812),ed. Albatros, Bucureşti,1993,p.28.

[5] I. Nistor, Istoria Basarabiei,ed. Humanitas,1991,p.180.

[6] A. D. Xenopol, op.cit. p. 85.

[7] Idem

[8] Ibidem, p. 91.

[9] D. Sturdza, ş. a, Acte şi documente relative la istoria renaşterii României , t. I, p.343.

[10] I. Nistor, op.cit. ,p 187.

[11] Ibidem, p. 193.

[12] A.D. Xenopol, Op.cit.,p.158.